Roxana încearcă să îi înveselească pe micuţii pacienţi care suportă cu greu tratamentul cu citostatice. Are 23 de ani şi este unul dintre cei 12 de voluntari care animă secţia de oncologie a Institutul Fundeni. Face asta de anul trecut. Dacă o întrebi, crede că principala problemă din tratamentul cancerului e lipsa afecţiunii pentru pacienţi.
„După o săptămână, două, de lucrat cu ei, mi-am dat seama că nu tristeţea este sentimentul care predomină într-o secţie de oncopediatrie, ci speranţa. Desenăm sau să construim aparatura medicală, spre exemplu, RMN-ul. Facem din seringi avioane, din beţişoare de urechi, libelule”, spune Roxana Ion Ceară, voluntar.
Cei care au trecut cu bine peste boală îşi amintesc şi acum cu groază de zilele din spital.
„Sunt momentele în care ai fost internat în care toată lumea venea în halat alb să te împungă şi nu ştiai de ce, care e problema, de ce nu mai poţi să ieşi afară, tu nu ştii la vârsta aia ce înseamnă cancer, ce înseamnă leucemie, ştii doar că iei tratament. Alte momente foarte grele au fost că îţi mor prietenii, eşti în spital, în secţia de oncologie şi îţi faci prieteni”, mărturiseşteDaniel Tomai, supravieţuitor.
Nici lipsa medicamentelor nu este de neglijat, spun medicii. În România sunt diagnosticaţi, anual, în jur de 500 de copii cu diverse forme de cancer.
„Ştiţi că copiii se tratează şi cu mult suflet, dar şi cu personal medical, cu asistente calificate, cu infirmiere calificate şi cu tratamentul specific. Toate paturile sunt ocupate, mama nu are pat suplimentar să stea lângă copilul ei şi efectiv copilul stă în pat cu părintele. Ar trebui să stea într-un salon mama cu copilul, izolaţi”, spune Gabriela Mavrodin, asistent-şef oncologie Spitalul „Marie Curie” din Bucureşti.
Rata de supravieţuire a copiilor diagnosticaţi cu cancer în ţara noastră este de 70 la sută. Media europeană e cu 10 procente mai mare.