PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. We can’t, bă, Liviu

Dacă doriţi să revedeţi sau să reauziţi, YouTube vă stă la dispoziţie. Realizat în toamna lui 2016, clipul rezumă în treizeci de secunde părerea PSD despre naivitatea poporului căruia îi cere votul. Un glas de bărbat în extaz post-prandial deschide momentul poetic astfel: „Votând PSD, votaţi stabilitatea.” Îţi răsună în urechi timbrul mulţumit al unui cetăţean care tocmai a terminat ceafa de porc cu cartofi prăjiţi şi e gata să râgâie după bere. Urmează două secunde de pauză, după care bărbatul comută fulgerător de la lozincă la vers. După cum urmează: „Omule, îţi spun ceva: / Fii atent când vei vota. / PSD-ul nu te lasă, / Îţi face viaţa frumoasă. / El este frate cu tine / Şi la greu, dar şi la bine./ El este fratele tău, / Te ajută când ţi-e greu.” Versurile, dacă li se poate spune aşa, par compuse de Valentin Popa dupa ce-a tăiat pamblica la birt, nepăsător la celelante repercursiuni şi convins că manualele este un subiect intens. E doar o ipoteză, desigur. În secţiunea „Cenacluri” a PSD palpită mai multe trestii versificatoare, de la Mircea Cosma la Gabriela Firea. Oricare dintre ei ar fi putut mâzgăli aceste cuvinte a căror sărăcie aminteşte de producţiile publicate cu ani în urmă de Corneliu Vadim Tudor („Trec rânduri-rânduri muncitorii / Să ia pomeni compensatorii” sau „Ne-au lăsat în pielea goală / Hoardele de stârpituri, / Ne-au luat apa minerală, / Petrol, apă şi păduri”.) Nu e deloc o întâmplare că există, între PRM-ul de ieri şi PSD-ul de azi, cratime umane care se numesc Codrin Ştefănescu şi Lia-Olguţa Vasilescu.

„Îndrăzneşte să crezi”, acesta a fost sloganul de campanie ales de PSD. Iar cei mai mulţi români au îndrăznit. Şi au crezut. În consecinţă, au pus ştampila pe PSD în decembrie 2016 şi au aşteptat să li se înfrumuseţeze viaţa. Conform angajamentului. Ce-i drept, viaţa li s-a înfrumuseţat, însă numai după canoanele ridiculizate de Vasile Alecsandri în Dicţionar grotesc: „Ah, doamnă, eşti belă ca roza ce creşte / Şi fruntea-ţi divină treptat se beleşte!” Bornele estetice ale PSD-ului sunt astăzi pe buzele multora, inclusiv ale celor care, dornici să plătească repede impozitul pe candoare, le-au dat votul: puterea de cumpărare a scăzut, salariile au fost „corectate în jos” (adică „tăiate” în vasileza vorbită la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale), investiţiile au bătut pasul pe loc, partidul de guvernământ a ajuns la al treilea premier în nici doi ani, diverşi oameni cu probleme penale au fost fie păstraţi, fie numiţi în funcţie, justiţia a fost călcată în picioare, organismele europene s-au luat cu mâinile de cap în faţa corupţiei galopante din fruntea ţării, iar guvernul a devenit o rezervaţie de incompetenţi. Pe fotoliul unde a stat cândva Spiru Haret s-au instalat fundurile lui Liviu „Genunche” Pop, Valentin „Pamblică” Popa şi Rovana „ca ministru al Mediului mi-am înmatriculat maşina în Bulgaria” Plumb. Nu-i aşa că viaţa tuturor a devenit mai frumoasă? Nu-i aşa că mulţumim din inimă partidului, ca pe vremuri? Şi nu-i aşa că, dumiriţi pe termen scurt, alegătorii captivi ai PSD vor saliva din nou în faţa pungii de zahăr şi a sticlei de ulei în viitoarea campanie?

Acesta este relativul frumuseţii impuse de PSD prin violarea justiţiei şi tratarea Uniunii Europene cu dosul. Absolutul trebuie căutat în instalarea în apropierea premierului Viorica Dăncilă a unor oameni care ar trebui să facă închisoare sau culturism, necum consiliere pe probleme financiare şi sociale. Darius Vâlcov şi Mario Rafael Ilie ilustrează la perfecţie politica de sfidare pe care PSD o articulează fără zvâcnet de muşchi pe faţă. În aceste condiţii, tot ce lipsea era lipsa de empatie a premierului faţă de rudele şi prietenii celor care au murit cu trei ani în urmă în clubul Colectiv. A venit şi ea. Întrebată despre mesajul pe care l-ar avea de transmis familiilor celor dispăruţi, Viorica Dăncilă a făcut o fandare spre stânga şi a spus: „Mulţumesc mult. Mulţumesc.” De parcă i s-ar fi adus o cafea de la bar sau o pereche de pantofi pe care să-i probeze. Se confirmă astfel că premierului trebuie să i se scrie pe foaie până şi formulele de salut, măcar pentru salvarea aparenţelor. Să nu ai strop de omenie pentru o dramă care a cutremurat ţara e poate mai grav decât să confuzi capitalele între ele şi să uiţi numele ministrului pe care-l ai ca oaspete. E adevărat, cu toată încremenirea dumisale în proiectul inadecvării, Viorica Dăncilă e angelică prin comparaţie cu ieromonahul Ioanichie Voicu, de la Mănăstirea Recea din Judeţul Vrancea, care, dacă aţi uitat, a declarat despre cei morţi următoarele: „Tinerii aceia au murit închinându-se Satanei, au murit greu. Au murit slujindu-l pe Satana.” Incapabilă să se exprime altfel decât flauşat, Arhiepiscopia Buzăului şi a Vrancei i-a reproşat atunci ieromonahului „lipsa de tact pastoral”, în loc să-i spună de la obraz că e o carcasă în sutană, din care sufletul a fugit de mult.

Iată însă că, silită de împrejurări, Viorica Dăncilă devine totuşi solidară cu suferinţa umană. Ea se avântă în apărarea lui Liviu Dragnea şi a ieşirii lui din pepeni, printr-o observaţie de maximă pătrundere: „Oamenii politici sunt tot oameni”. Ce înseamnă acest truism? Înseamnă, după mintea premierului, că Liviu Dragnea avea tot dreptul să se înfurie în faţa microfoanelor. Că victimizarea lui era firescă. Şi că oricine ar fi explodat la fel dacă s-ar fi aflat în locul lui. De altfel, ăsta e şi sensul izbucnirii lui Liviu Dragnea: „Cu ce dracu’ mă ajută pe mine, ca să înţeleg şi eu? Că totuşi m-am săturat. Dacă voi fi condamnat, cu ce mă ajută pe mine? Dacă mă întrebaţi, înseamnă că aveţi ceva în cap când mă întrebaţi pe mine lucrul ăsta. [...] Am înţeles că mă acuză. În afară de mine, mai sunt oameni în ţara asta?”

Răspunsul e simplu: da, mai sunt oameni în ţara asta, chiar dacă în ultimul deceniu au plecat 3,4 milioane de oameni (cam cât un stătuleţ paralel). Însă niciunul dintre cei rămaşi în România nu este preşedinte al Camerei Deputaţilor şi al principalului partid politic în condiţiile unei condamnări cu executare. Liviu Dragnea e singurul om aflat în această situaţie sfidătoare pentru orice posesor de bun-simţ.

În ceea ce priveşte sloganul PSD, doar extratereştrii ar mai putea să-l ia în serios. Cine a trăit în România ultimilor doi ani nu mai îndrăzneşte să creadă ce-i propune PSD. Dacă nu altceva, măcar instinctul de conservare ar trebui să-l păzească de recidiva în candoare. Altfel spus, we can’t believe you. Sau we can’t, bă, Liviu, cum scria pe o pancartă din Piaţa Victoriei.