Unt cu ochelari

Câteva pancarte la întâmplare: „Dragnea, nu uita, / Aşteptăm şi cartea ta.” „Drag ne-ai fi la puşcărie.” „Altă întrebare: Iordache, când mergi între bare?” „Credeai că azi nu vin? Mi-am luat concediu, fraiere.” „Mai am un singur dor: Dragnea scriitor” (cu varianta mai bine calibrată prozodic şi amintind intenţionat de lozincile comuniste de pe vremuri „Pentru-al ţării viitor, / Liviu Dragnea scriitor”). Sunt dovezi de umor coroziv şi necesar, care se plachează pe simţul civic al celor ieşiţi la proteste. Sunt reacţii pe care le produc fierberea vie a pieţei, precum şi solidaritatea, îngrijorarea şi inteligenţa ocupanţilor ei. Piaţa nu tace şi nu bombăne. Piaţa cântă, scandează, huiduie şi produce poante care merg de la jocul de cuvinte la rima truculentă. Piaţa râde, se dezlănţuie euforic şi vibrează. Piaţa îşi strigă ofurile fără patetism, ca un cor imens, căruia nu-i trebuie dirijor.

Asta e doar una dintre percepţiile asupra pieţei. Cealaltă vine din studioul RTV, unde piaţa devine o adunătură de derbedei, de sabotori ai stabilităţii, de obstrucţionişti ai actului de guvernare, de simbriaşi ai lui George Soros şi în general de lichele fără căpătâi, gata să se vândă pentru un pumn de arginţi. Sigur, discursul e acelaşi la Antena 3 şi asemănător la B1TV, care coboară vertiginos pe toboganul eticii şi al bunei-credinţe. Însă simplul fapt că RTV funcţionează în continuare e un scandal. Sigur, e interzis să interzici, iar recursul la cenzură nu e posibil într-o democraţie. Aşa este. Numai că există situaţii în care e nevoie de un gest medical. Dacă dintr-o rană curge puroi, nu poţi lăsa lucrurile aşa. Trebuie să intervii. Dacă un detracat violează sau ucide, trebuie să-l închizi. Adică să-l cenzurezi. RTV răspunde exact descrierii de mai sus. E un post din care curge puroi, un post care violează adevărul şi ucide ideea de presă nepărtinitoare. Şi nu oricum, ci sub oblăduirea vinovată a CNA-ului.

În plin delir al invitaţilor lui Victor Ciutacu (la care o să trec imediat), RTV a inserat joi seară două minute în care vedetele postului se autovictimizează pe rând cu ochii în cameră, neuitând să se laude singure pentru felul cum îşi fac datoria. RTV se consideră ţinta DNA-ului şi îşi informează publicul că vânătorul şi-a luat prada în cătare şi e cu mâna pe trăgaci. Păcatul e cu atât mai mare, cu cât RTV – spun aceiaşi autoelogiatori – e pe locul întâi în clasamentul posturilor de ştiri şi al acurateţei informaţiilor. Dacă aşa stau lucrurile, cum se face că angajaţii de la RTV din Piaţa Victoriei şi-au acoperit însemnele de pe camerele de filmare şi s-au pitulat în spatele celor de la Realitatea TV? Îi copleşeşte chiar atât de mult prestigiul, nu mai suportă povara gloriei? Şi cum mai pot vorbi de acurateţea informaţiei nişte oameni care comunicau nu de mult că „Preşedintele Iohannis cere graţiere şi amnistie de la guvern”? Între ministrul de Interne Carmen Dan, care crede că 300.000 = 45.000 (e de sperat că avea o aritmetică mai acătării ca secretară a şcolii numărul 3 din Videle), şi RTV nu există diferenţe în ceea ce priveşte cultura sfidării şi a mistificării.

Şi-acum distribuţia din platou: Răzvan Theodorescu, care, ca preşedinte ale Televiziunii Române, a invocat ceaţa ca motiv de netransmitere a unui miting tot din Piaţa Victoriei (într-o zi fără strop de ceaţă). Pavel Abraham, miliţian de la secţia cadre pe vremuri, bătăuş de protestatari la mineriada din 1990 şi instigator la violenţă acum, prin sugestia de-a se trage în demonstranţi. Bogdan Chirieac, mare afacerist cu statul, evocabil în chestiunea STS sau în aceea duios intitulată „şpaga de la Eriksson”. (Thomas Lundin, fostul şef al filialei Eriksson în România, poate contribui cu amănunte interesante.) Laura Vicol, avocată cu profil de carnasieră mondenă, care, la treizeci şi deva de ani, declară că se simte nesigură astăzi, sub presiunea pieţei, dar că se simţea sigură sub comunismul la a cărui cădere nu putea să aibă mai mult de 7-8 ani. În fine, Lucian Bolcaş, fost vicepreşedinte PRM, actualmente membru PSD şi fost avocat al lui Adrian Năstase în procesul Trofeul Calităţii. În faţa unui asemenea afiş, stomacul şi intestinele au sfânta datorie a revoltei.

Urându-i Laurei Vicol să se bucure din nou (într-o bulă etanşă, ca să nu-i afecteze şi pe ceilalţi) de siguranţa de pe vremea lui Ceauşescu, mă opresc înfiorat asupra lui Bogdan Chirieac. Îi ascult vorba sfătoasă, de om care ştie absolut tot. Îi studiez fizionomia care-l face să semene cu un calup de unt cu ochelari. Îi observ onctuozitatea dickensiană, pe lângă care Uriah Heep pare un personaj angelic şi boreal. Şi-mi aduc aminte că omul care joi seară pronostica, aiuritor şi nepedepsit, un miting al clujenilor pentru separarea Ardealului de România e acelaşi cu „ziaristul” (ghilimele intenţionate) care, ca deţinător a 34% dintr-o firmă care desfăşura afaceri cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, scria bine mersi în Gândul, unde susţinea performanţa superioară a unui echipament livrat de firma sa în dauna altuia. Aşa arată conştiinţa, profesională sau nu, a celui care-şi bate joc de protestatari la televiziunea unuia dintre primii beneficiari ai Ordonanţei Nocturne.