Paraschivenia săptămânii | Şoferul lui Voicu

Radu Paraschivescu Data actualizării: 05.11.2017 17:11 Data publicării: 05.11.2017 00:47

Niciun moment de plictiseală în România. Afli în fiecare zi, de la televizor sau de pe site-uri, lucruri care obligă la consternare. Heralzi ai bazaconiilor trăiesc în toate cutele vieţii noastre publice. Unul pretinde că te poţi vindeca de boli grave dacă urmezi o cură cu aur sau nichel comestibil. Altul anunţă că peste doi ani liderul campionatului naţional de fotbal se va bate de la egal la egal cu Barcelona, Real şi Manchester City. Altul susţine că un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de mers la sală, în timp ce un apostol al siluetei gracile te invită să înghiţi o capsulă care te ajută să slăbeşti optsprezece kilograme pe săptămână, hrănindu-te pantagruelic mai departe. Şarlatania şi cinismul circulă la braţ pe bulevardele disperării şi prostiei omeneşti. Se opresc din loc în loc doar ca să culeagă roadele din mâinile credulilor, fac şugubăţ cu ochiul spre cameră şi îşi continuă plimbarea.

Nici cu politicienii români nu te poţi plictisi. O ştim din 1990 încoace, când delimitarea românilor de comunism a fost bruscată de declaraţia lui Ion Iliescu: „Proprietatea este un moft”. Cine şi-a folosit atunci în acelaşi timp urechile şi creierul şi-a dat seama că, dincolo de perplexitate, cuvintele lui Iliescu aveau valoarea unui program antidemocratic de acţiune şi a unei declaraţii de fidelitate făcută în umbra (şi în beneficiul) marelui urs. Enunţul venea după ce acelaşi rostitor declarase pe 23 decembrie, în sediul fostului Comitet Central al PCR:„Am sunat la ambasada URSS, la tovarăşii sovietici, să ştie cine suntem şi ce intenţii avem”. Şi aşa, încet dar sigur, ajungem în anul de dizgraţie 2017, când patriarhul Chiril I al Moscovei, apropiat al lui Vladimir Putin şi posesor al numelui de cod „Mihailov”, vine la Bucureşti, iar senatorul Şerban Nicolae îşi foloseşte viul grai ca să-i scuipe în faţă pe cei care n-au vrut ca ţara să le fie ocupată de sovietici. (Pentru întregirea portretului evlavios al Bisericii Ruse, nu strică să adăugăm că precedesorul lui Chiril, Alexei al II-lea, avusese gradul de colonel KGB.)

Omul care reacţionează cel mai curajos la vizita patriarhului la Bucureşti, regizorul Alexandru Solomon, este întrerupt din protestul de pe Dealul Patriarhiei, ţinut mai bine de trei ore la poliţie şi dus cu forţa la Spitalul Obregia, unde medicii încearcă să-l interneze. Solomon e eliberat până la urmă, dar i se găsesc, în urma examinării, ceea ce medicii numesc „tulburări de adaptare”. Diagnosticul e corect. Ca orice om care nu are numai obraji, ci şi obraz, Alexandru Solomon nu se adaptează răului nici măcar când se înfăţişează îmbrăcat în sutana binelui. Ion Vianu, psihiatru de meserie şi conştiinţă trează nu doar în weekend, se întreabă pe bună dreptate dacă există, în România lui 2017, riscul întoarcerii la Orwell şi la psihiatria politică. După epuizarea celor trei variante ajutătoare – fifty-fifty, sună un prieten de la Kremlin şi cere votul publicului care gândeşte – răspunsul nu poate fi decât „da”.

Pe fundalul acesta iese din gura lui Şerban Nicolae declaraţia care îi scandalizează pe oamenii oneşti. Şerban Nicolae, căruia nu i-a cerut nimeni socoteală pentru abjecţia rostită la adresa partizanilor din munţi, are structura oricărui agent patogen din PSD: aroganţă, disponibilitatea de a susţine că albul e negru, cinism, lipsă de scrupule. Însă „Nu mi-a dovedit nimeni cui folosea rezistenţa armată din munţi” e doar aparent o stângăcie din care ţâşnesc venin şi insolenţă. În realitate, vorbele lui Şerban Nicolae (plus echivalarea lui Churchill cu Stalin) trebuie cuplate la reacţiile tot mai urzicate ale PSD-ului la adresa ambasadorului american Hans Klemm, la adresa Occidentului în general, întruchipat aici de Churchill, şi la hărnicia acestui partid dornic, astăzi la fel ca acum 28 de ani, să-şi arate valenţele de covor roşu pe care să calce pasul noului ţar.

Şerban Nicolae are colegi de nădejde în partid. Unul dintre ei, Eugen Nicolicea, încearcă să modifice geografia României ca s-o ferească pe doamna Shhaideh de ditamai beleaua (sau Belina). Altfel spus, de o povară ca de Plumb. Miracolul colmatării, desluşit profanilor de Eugen Nicolicea, explică de ce, la ieşirea din localităţile care compun Judeţul Teleorman, şoferilor li se urează „Teldrum bun”. Ce face senatorul Nicolicea cu geografia face senatorul Nicolae cu istoria. Aveţi dreptul să vă miraţi doar v-aţi născut după ultima ploaie. În caz contrar, trebuie doar să mai adăugaţi o filă la un dosar al mistificării gros cât Braţul Pavel înainte de colmatare. Dacă ar şti un pic de română, Gianni Morandi s-ar întoarce la Sala Palatului (după Crăciun, până atunci nu are cum) şi ar ţine un concert intitulat, în cinstea tinereţii lui şi a revoltei noastre, „Bella Belina”.

Faptul că un senator al României poate împroşca trecutul şi memoria unei ţări fără ca măcar să i se bată obrazul e un scandal în sine. În plus, regretul şi mustrarea de conştiinţă nu par să fie musafiri obişnuiţi ai lui Şerban Nicolae. Omul e, ca atâţia alţii, un demnitar în deficit de demnitate. Singura noastră consolare e să ni-l reamintim în ipostaza care-l reprezintă cu adevărat, cea unde se simte în largul său. În ipostaza de şofer al unei alte cariatide a spiritualităţii româneşti, generalul (nu râdeţi!) Cătălin Voicu. Şi poate că n-ar fi rău ca, de acum încolo, pe burtiera care însoţeşte apariţiile TV ale lui Şerban Nicolae să nu mai scrie „senator PSD”, ci „şoferul lui Voicu”.