Povestea fetei care a dat cu praştia în maşina lui Petru Groza
Comunismul de război, dictat de la Moscova şi aplicat de conducerea de la Bucureşti, a însemnat naţionalizarea fabricilor, confiscarea caselor şi colectivizarea pământurilor. În acelaşi timp, din viaţa publică au fost eliminaţi toţi cei care impuneau respect în comunitate. În această atmosferă, inclusiv în închisoare, şi-a petrecut tinereţea scriitoarea Maria Ioana Cantacuzino.
„Un om plin de umor, de ironie, de autoironie, care este semnul inteligenței, un om care a suferit foarte mult pe nedrept și care nu a făcut din asta un stindard, dar care în scrierile ei, a ținut să prezinte această experiență și să denunțe în acest fel regimul totalitar din România”. Este ceea ce spune traducătoarea Elena Steiciuc despre Maria Ioana Cantacuzino.
Nume și vieți interzise în Republica Populară Română
Braţul armat al regimului comunist s-a preocupat ca numele mari din istoria ţării să fie eliminate complet din viaţa publică. Începând cu Regele Mihai şi familia sa şi continuând cu moştenitorii domnitorilor Ghica, Sturza, Cantacuzino, Ştirbei sau ai revoluţionarilor de la 1848 deveniţi premieri şi miniştri în vremea monarhiei, precum Brătianu, Maniu sau Vaida-Voievod, toţi aceştia au dispărut brusc de sub ochii românilor. Unii au fost alungaţi din ţară, alţii au izbutit să fugă ilegal după închiderea graniţelor, iar majoritatea au fost arestaţi sub cele mai felurite pretexte. Represiunea le afecta direct şi pe mame, surori, fiice şi pe copiii minori.
„Prima măsură luată şi care i-a afectat a fost evacuarea din casă, ulterior arestării capilor de familie (bărbaţilor), familiile erau evacuate rapid din locuinţe, marea majoritate fără posibilitatea de a-şi lua bunurile, doar unora li s-a permis să se ducă la rude. Au fost evacuaţi şi duşi în locuinţe insalubre de la marginea oraşului. Practic regimul îi obliga să-şi reia viaţa de la zero şi ulterior unii dintre ei au fost evacuaţi din localităţile respective şi li s-a impus domiciliu obligatoriu în alte localităţi. Se mergea până la tăierea contactelor, a posibilităţii de aprovizionare prin cunoştinţe, prin rude de la ţară, care de multe ori, în cazul familiilor de demnitari, veneau să îi ajute”, spune Claudiu Secașiu, istoric și cercetător CNSAS.
Închisorile pentru femei, umilință și degradare umană
Au existat însă mii de situaţii în care femeile însele erau închise. Una din primele realizări ale Republicii Populare Române a fost înmulţirea închisorilor pentru femei: Mislea, Arad, Oradea, Târgşor erau suprapopulate.
Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: „Mie mi se pare că cel mai agresiv lucru care li s-a întâmplat acestor femei este anularea feminităţii şi anularea demnităţii de femeie. Le lipseşti de apă, de săpun, de pieptăn, le supui la nişte umilinţe care sunt imposibil de măsurat astăzi. Mă gândesc cum trebuie să fi fost o întâlnire între două foste doamne în închisoare. Ele înainte se întâlneau în saloane, elegante, parfumate, putând avea conversaţii elevate şi întâlnindu-se la Mislea unde sunt murdare, nepieptănate. Dar sunt și foarte multe ţărănci, femei simple, iar ele nu ştiau să semneze. Securitatea le lua declaraţii, iar ele puneau amprenta degetului mare, ele nu ştiau ce declară. Iar comunismul venise şi guverna în numele lor... Senzaţia mea e că trebuie să ne gândim la lucrurile astea şi să avem înţelegere şi respect faţă de situaţiile limită la care au fost supuse. Şi foartă multă admiraţie pentru maniera în care au reuşit”.
Protestul unei prințese. Cine a fost Maria Ioana Cantacuzino
Aceasta este lumea asupra căreia Maria Ioana Cantacuzino, fiica prinţului, erou-aviator, Bâzu Cantacuzino, şi nepoata lui George Enescu, a început să deschidă ochii ca adolescentă. Şi tatăl, divorţat de mamă, şi unchiul muzician fugiseră în Occident. Mama, Anca Diamandi, fiica unei familii de mici boieri, o fiinţă generoasă şi rafinată, lucrase ca asistentă medicală pe frontul din Basarabia.
La începutul aniilor '50, trei generaţii de femei, mama, bunica şi liceeana Ioana încercau să îşi păstreze cumpătul în mijlocul dezastrului general. Dar elevilor li se vorbea sistematic la şcoală despre eroismul copiiilor ruşi care şi-au apărat patria contra invadatorilor.
Manifeste anticomuniste pe caietele de școală
Din îndemnurile propagandistice la luptă, plus lista de nenoriciri ale celor apropiaţi, Ioana Maria Cantacuzino a înţeles că trebuie să-şi apere ţara contra invadatorilor sovietici şi a colaboraţioniştilor români. Prima ispravă a fost că a tras cu praştia în maşina premierului Petru Groza. Maşina era însă goală şi Ioana a fost doar fugărită de şofer.
A doua iniţiativă i-a adus aproape patru ani de închisoare. A scris manifeste pe caietele de şcoală şi le-a răspândit prin cutiile poştale ale vecinilor, alături de câţiva colegi. În termenii de azi, cum ar veni a scris pe Facebook câteva vorbe contra felului în care este administrată ţara. În 1952, Securitatea a considerat că aceşti copii au înfiinţat o organizaţie contrarevoluţionară, „Pătratul Roşu”, menită să zdruncine ordinea de stat.
Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: „Securitatea taxează aceste gesturi drept uneltire contra ordinii de stat. Discuţiile din curtea şcolii sunt înregistrate drept discuţii conspirative. Este un transfer verbal al realităţii, astfel încât lucrurile să pară foarte periculoase, deci condamnabile. Ea constituie organizaţia contrarevoluţionară Pătratul Roşu, aşa i-a spus Securitatea. Ea recunoaşte. Această organizaţie a apărut când ea îşi făcea tema la geometrie şi scrisese cu creionul roşu. Este o organizaţie pentru care ea este arestată la 11 iunie 1952 alături de colegii ei de şcoală, de grădiniţă şi de vecinii de stradă. Avem un lot constituit din 14 copii cu vârste între 14 şi 18 ani. Ea este şefă de lot, la 16 ani, dar în lot mai avem Ghica, Miclescu şi mai avem Sturza. În dreptul multora din aceste nume, Securitatea scrie: De meserie: prinţ. Deci ei ştiau că arestau, arestau de fapt o istorie. Istoria României care trebuia să treacă în subteran. Nu mai avea voie să funcţioneze la suprafaţă”.
„Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!” Patru ani de detenție fără proces pentru un copil
În cei patru ani de detenţie, avea să fie transferată din temniţă în temniţă de 13 ori. Nu întâmplător, lucrarea în care povesteşte ce a păţit se numeşte: „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă”. Procesul lotului din care făcea parte a fost oprit din lipsă de probe. Dar faptul nu a împiedicat autorităţile să transforme cele 48 de luni internare administrativă, decise iniţial, în aproape patru ani de închisoare.
Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: „La Mislea, de pliciseală, se gândeşte să scrie nişte poezii pe nişte pijamale. Poeziile sunt foarte elocvente, sunt creaţie proprie, ea le reneagă la maturitate. Spune: "În noapte, plină de sânge, văd moartea trădătorilor!" Asta este imaginea ei despre lupta pe care o duce. Chemată la anchetă, are o confruntare violentă cu ofiţerul. Îi spune: "Eu nu vreau nimic de la voi, nici măcar să mă eliberaţi. Pe mine o să mă elibereze americanii!". Este o asumare dusă la extrem şi demnă de admiraţie din partea unui copil.
În 1953, premierul Groza a insistat ca George Enescu să revină în România măcar în vizită. Acesta a răspuns că nu va reveni cât timp fata este în închisoare. Prinţesa Cantacuzino în zeghe năuceşte întreaga comisie trimisă de ministrul de interne Drăghici să o elibereze. Întrebată dacă va mai repeta faptele imputate, Ioana răspunde: "Sper să nu fie cazul!".
Trimisă la izolare la 17 ani
Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: „Cu două luni înainte, o comisie venise în inspecţie, iar ofiţerul o taxează obraznic pe doamna Antonescu care nu putuse să se ridice să se prezinte regulamentar inspecţiei. Toată lumea trebuia să stea în picioare drept. Şi atunci Ioana are o reacţie viscerală la impoliteţea ofiţerului, drept care primeşte două luni de izolare, două de izolare la neagra, la celula de pedeapsă unde nu avea voie să primească mâncare, primea doar apă, nu primea saltea decât noaptea. Mai mult, acel sublocotenent, Georgescu Ion se numeşte, venea noapte de noapte şi îi povestea despre fripturi şi ceaiuri calde. Aşa că trebuie să vedem în lumina corectă această vizită când răspunde "Sper să nu fie cazul!".
Eliberarea. „Pe cine căutați?”, o întreabă bunica
Eliberată în ianuarie 1955, Mariei Cantacuzino îi este interzis să îşi continue studiile.
Elena Steiciuc, traducătoarea Ioanei Cantacuzino: „Ajunsă acasă, era încălțată în bocanci fără șireturi, citez: "Am intrat în curte, locuiam într-un bloc vechi de două etaje, am urcat scările ca un automat, mi-a deschis bunica și m-a întrebat "Pe cine căutați?". Bunica ei nu o mai recunoaște, se schimbaseră, trecuseră niște ani, este semnificativă replica aceasta a bunicii care nu-și mai recunoaște nepoata, care se maturizează în închisoare și experiența aceasta a lipsurilor de tot felul, haine, obiecte uzuale de toaletă, imposibilitatea de a păstra o igienă oarecare, toate condițiile acestea oribile în care erau ținute femeile în închisorile comuniste sunt descrise în cartea aceasta”.
Devine Oana Orlea. Ce a făcut după ce a ieșit din închisoare
A lucrat ca ajutor de sudor, ca taxatoare în autobuz şi ca şamponeză la cooperativa Higiena. Liceul îl termină la fără frecvenţă abia în 1965. Ani de-a rândul a purtat în geantă ciorapi şi lenjerie intimă cu gândul că va fi arestată din nou.
În anii dezgheţului, când Nicolae Ceuşescu a permis o undă de libertate în aşteptarea creditelor preferenţiale din Occident, Maria Ioana Cantacuzino devine membră a Uniunii Scriitorilor şi scrie proză: "Calul de duminică", "Ţestoasa portocalie" și "Numele cu care strigi".
Dar nu îşi poate folosi numele ilustru, ci pe cel de Oana Orlea, Orlea după mănăstirea Sântămăria Orlea pe care o vizita frecvent în excursiile ei prin munţi.
În atenția Securității
Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: „Bineînţeles că ea s-a păstrat în atenţia Securităţii, nici un moment nu au scăpat-o. Scrisorile i-au fost interceptate, locuinţa pusă sub supravegherea microfonului, anturajul scanat şi verificat, 54 călătoriile pe care le face în străinătate le face sub forma unui paşaport de bună-credinţă pe care Securitatea i-l acordă în schimbul a ceva. Acesta este un lucru dificil de priceput de noi, astăzi, care avem paşaportul în buzunar şi putem pleca oricând, oriunde. Dar Securitatea tot timpul aştepta un serviciu contra serviciului pe care ţi-l făcea.
Şi atunci, în jurul Ioanei se ţes mai multe pânze de păianjen. Fiecare cetăţean român care călătorea în străinătate când se întorcea trebuia să dea declaraţii la Securitate despre pe cine a întâlnit şi ce a discutat. Și atunci lucrurile astea devin nişte relaţii şi tu, ca cercetător, ai ocazia să constaţi că există dosar de reţea pentru Maria Ioana Cantacuzino. Şi maiorul Berindeanu se laudă că a recrutat-o şi te uiţi în dosar şi nu vezi, nu vezi angajamentul, nu vezi raportul despre cum a decurs recrutarea, nu vezi rapoartele de analiză ale notelor informatorului "Georgescu" care se pretindea că ar fi fost Ioana Cantacuzino. Şi nu ai cum să nu îţi ridici întrebări. A existat această colaborare?”
Rămâne în exil abia în anii 80 și scrie în franceză
Spre stupoarea prietenilor, Ioana Maria Cantacuzino după primele călătorii, în Occident se întoarce în ţară. Avea rude cu o bună situaţie şi în Elveţia, şi în Franţa. Rămâne în exil abia în anii '80, atunci când viaţa culturală şi lipsurile făcuseră traiul în România insuportabil.
Elena Steiciuc, traducătoare: Era conectată la "Actualitatea românească", vorbea o limbă română splendidă, citea foarte mult, a făcut parte din elita exilului românesc, era prietenă cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, era conectată la tot ce se întâmpla, a participat la diverse acțiuni, manifestări ale grupurilor de fracezi sau români exilați în Franța împotriva exagerărilor regimului de atunci, a sistematizării, distrugerii satelor”.
Scrie literatură în limba franceză învăţată încă din anii senini ai primei copilării. „Anii furaţi. De la 16 ani în gulagul românesc” îi redă periplul prin închisori, naraţiune reluată în „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”.
Cel mai cunoscut roman al Mariei Ioana Cantacuzino în Occident a apărut în 1986. „O sosie evadată” este povestea unei sosii a „mult-iubitei” soţii a unui dictator dintr-o ţară fără nume.
Maria Ioana Cantacuzino s-a stins în iulie 2014, în Picardia, în sudul Franţei.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
