Polarizare şi tensiuni în presa din 1990
În 1990, românii aveau o nevoie acută de informaţie, iar numărul publicaţiilor explodează. Dacă în timpul lui Ceauşescu apăreau mai puţin de 500 de ziare şi reviste, în 1990 presa aruncă în mâinile cititorilor peste 1.450 de publicaţii.
Noile ziare sunt, în primă fază, vechile ziare. „Scînteia” comunistă devine, pentru doar câteva zile, „Scînteia Poporului”, pentru a se transforma definitiv în „Adevărul”. „Informația Bucureștiului” ajunge „Libertatea”, iar „Scînteia Tineretului” - „Tineretul Liber”. „România Liberă” îşi păstrează numele şi o parte din ziarişti.
„Brand-ul exista, n-avea niciun sens să-l schimbăm, au rămas şi foarte mulţi din vechii redactori, cei care aveau ceva pe căciulă s-au retras singuri”, spune Petre Mihai Băcanu.
Publicaţiile au tiraje uluitoare: „Adevărul” şi „România Liberă” tipăresc zilnic peste un milion şi jumătate de exemplare, susţinute şi de abonamentele încheiate încă dinainte de Revoluţie.
„Tineretul liber”, „Dimineaţa”, „Universul”, „Dreptatea”, „Azi” circulă în 700.000 de exemplare. Nou apărutele săptămânale „Expres” şi „Zig-Zag” ajung rapid la peste jumătate de milion.
„Cu mici excepţii, se făcea presă. Cei tineri care au intrat în presă şi care nu trecuseră prin şcoli de ziaristică s-au descurcat foarte bine, şi rareori greşeam în ceea ce publicam a doua zi”, afirmă Petre Mihai Băcanu.
Explozia cuvântului liber adună cozi uriașe în fața "punctelor de difuzare a presei".
„Erau oameni care cumpărau pentru 4-5 persoane. A fost un vis de aur al presei române care, în sfârşit, se împlinea: o presă liberă”, spune Cornel Nistorescu.
„Eu am început să fac o rubrică la Europa Liberă dedicată presei româneşti, o rubrică la început relativ scurtă, rubrica a devenit o emisiune săptămânală de sine stătătoare, care se numea Revista presei româneşti şi avea 50 de minute”, povesteşte Liviu Tofan.
Presa îşi câştigă titlul de a patra putere în stat.
Casa Scînteii, imediat după Revoluţie, a fost rebotezată Casa Presei Libere. Ani la rând a fost un adevărat simbol şi epicentrul activităţii jurnalistice de la noi. Tot în această clădire, duduiau rotativele celei mai mari tipografii din România.
Ieşirea de sub regimul cenzurii duce automat la atacarea unor teme, subiecte şi domenii până atunci strict interzise.
„Date despre diferite personalităţi curgeau valuri-valuri la redacţie. Când secretara îmi spunea că am un plic alb, însemna că voi găsi acolo nişte dezvăluiri ale foştilor securişti”, îşi aminteşte Băcanu.
Ziarele scriu despre orice. Secretele Ceauşeştilor, ale Securităţii, conspiraţiile mondiale, masoneria, sexul vând. Săptămânalele „Expres”, „Baricada”, „Zig-Zag”, „22”, „Tinerama”, „Cuvântul”, „Phoenix”, „Contrapunct”, „Oblio” sau „Naţiunea”, „Europa” și „România Mare” ajung rapid în top.
Toată lumea vrea să inoveze. O ştire nu apare identic în două ziare diferite.
Mai interesant decât ce se scria era cum se scria. Iar „Cațavencu” era exemplul perfect.
„Şedinţele de redacţie se ţineau aşa: oamenii stăteau în cerc şi-şi citeau textele, cele la care se râdea mergeau în ziar, celelalte la rescris sau acasă”, povesteşte Doru Buşcu.
Ziariștii lansaţi în presa comunistă, precum Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu, Sorin Roşca Stănescu, Horia Alexandrescu, se bucură de un mare succes ca șefi de gazete și formatori de opinie.
Apar și primele posturi de radio private, care difuzează mai ales muzică, muzica interzisă în comunism. Și retransmiti posturi de radio străine, ca BBC.
Televiziunea Română conduce detaşat în topul preferinţelor.
„S-au folosit în 1990, pe faţă, de toate mijloacele de propagandă şi manipulare exersate în 45 de ani de comunism... în fruntea acestei manipulări s-a situat chiar TVR, care-şi spunea liberă şi care era unica televiziune din România. A devenit un instrument al puterii ce nu se deosebea cu mult, în esenţă, de televiziunea din epoca Ceausescu”, a relatat Liviu Tofan.
„Cu televizorul aţi minţit poporul, ce aţi făcut în ultimii cinci ani. Dacă te bazai pe Televiziunea Română nu aveai nici o şansă să fii informat”, spune Toni Grecu.
Cotidianele centrale se împart la fel ca întreaga societate: „România Liberă” devine purtător de cuvânt al „opoziţiei”, iar „Adevărul” - al FSN-ului.
Apar și ziarele de partid. „Dimineaţa” şi „Azi”, alături de multe gazete locale, se aliniază în spatele Puterii. În favoarea „opoziţiei” s-au situat „Dreptatea” - organ de presă al PNŢCD, plus „Liberalul” şi „Viitorul”, ziare care promovau liberalismul.
„În anii de început, când societatea era foarte polarizată, când erau o mulţime de vechi credincioşi ai regimului, oameni simpli care nu puteau să rupă această barieră a libertăţii şi erau porniţi împotriva celor care voiau să-i zgâlţâie jilţul lui Iliescu, şi-atunci era un act de semicuraj să citeşti „Caţavencu”, „22”, „România Liberă”, că puteai să te trezeşti ba c-o palmă, ba c-un scuipat, ba cu o uitătură”, spune Doru Buşcu.
La mijlocul lui iunie 1990, minerii pun capăt Golaniadei. Violenţa lor ajunge şi în redacţii.
„Când au venit minerii la Expres, ştii ce au căutat? Au săpat în pivniţă pe Batiştei ca să găsească fabrica de tipărit bani. Că aşa li se spusese, că avem în pivniţă o fabrică de tipărit bani”, povesteşte Cornel Nistorescu.
După 25 de ani, majoritatea ziarelor şi revistelor care s-au bucurat de succes au dispărut de pe piaţă. Unele dintre ele, rapid, după doar câteva apariţii. Altele, după câteva luni sau chiar ani. Au lăsat locul altor publicaţii mai mult sau mai puţin politizate. Și au mai lăsat ceva după ele.
„Oamenii se gândeau să facem o altfel de Românie. Banii nu erau miza. Eu, unul, eram extrem de preocupat de a nu mai repeta greşelile din anii comunismului în care tăcusem”, spune Cornel Nistorescu.
„Prin însăşi existenţa ei, presa liberă este esenţială pentru o societate democratică. Atâta câtă a fost, presa de calitate, presa independentă din România a jucat un rol esenţial”, conchide Liviu Tofan.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
