PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII | Ce ştim şi ce nu (vrem să) ştim despre ştiri

„Indiferent cât sunt de neplăcute, ba poate mai cu seamă când sunt la apogeul urâţeniei, ştirile pot să ne uşureze de povara claustrofobică de-a trăi cu noi înşine, de-a încerca în permanenţă să ne onorăm potenţialul şi de-a lupta să convingem câţiva oameni din imediata noastră apropiere să ne ia în serios ideile şi nevoile. A vedea ce mai e la ştiri înseamnă a duce cochilia la ureche şi a fi turtit de urletul omenirii”. Explicaţia lui Alain de Botton (Ştirile. Manualul utilizatorului, Humanitas, 2015) vizează, printre altele, amestecul de fascinaţie şi voluptate cu care ne uităm la categoria intitulată generic „Ştirile de la ora cinci”. De Botton aminteşte şi părerea lui Hegel, care susţine că societăţile devin moderne când ştirile înlocuiesc religia ca principal element de călăuzire şi nucleu de autoritate. Există, de câteva decenii încoace, inclusiv o aşa-numită „religie a ştirilor” care semnalează, printr-o metaforă de plastic, dependenţa pavloviană pe care ajungem s-o dezvoltăm faţă de secvenţele – preferabil neplăcute, ba chiar dramatice, ba chiar sordide, ba chiar sinistre – din viaţa semenilor.

Cum arată o porţie de ştiri de acest tip? De Botton face o simulare care nu poate să nu ne sune familiar: „Astăzi ştirile ne informează despre un bărbat care a adormit la volan după ce a stat treaz până noaptea târziu şi a comis un adulter pe Internet – după care a zburat cu tot cu maşină de pe un pod, ucigând o familie de cinci oameni aflaţi în rulota de dedesubt. O altă ştire se referă la o studentă frumoasă şi promiţătoare, care a fost dată dispărută după o petrecere şi a fost găsită făcută bucăţi în portbagajul unei furgonete după cinci zile. A treia ştire reia amănuntele aventurii pe care-o are un instructor de tenis cu eleva lui în vârstă de treisprezece ani. Aceste întâmplări, evident nebuneşti, ne fac să ne simţim sănătoşi şi binecuvântaţi prin comparaţie. Putem să le întoarcem spatele şi să trăim un nou sentiment de uşurare legat de viaţa noastră previzibilă, de felul autoritar cum ne-am ţinut sub control dorinţele mai neobişnuite şi de stăpânirea de sine manifestată prin faptul că încă nu ne-am otrăvit niciun coleg şi nu ne-am îngropat nicio fostă amantă sub pavelele din curtea interioară.”

Eşti tentat, ca primă reacţie, să te întrebi ce analist media român se ascunde sub pseudonimul Alain de Botton şi la ce programe carpatine de ştiri s-a uitat în ultima vreme. Pe urmă îţi dai seama ce alibi formidabil îţi oferă demonstraţia scriitorului. Dacă te uiţi în oglindă după ce-l citeşti, începe să-ţi crească stima de sine. Prin urmare, nu avem aici o afacere strict românească. Iar ea nu indică înclinaţia gratuită pentru promiscuitate, sordid şi violenţă. Există resorturi subtile, care te pot propulsa în ipostaza unui ins şubred, care are nevoie de o comparaţie avantajoasă ca de aer. După ce te înfrupţi cu un calup de grozăvii, constaţi că, pe lângă adulterinul virtual, eşti un nufăr. Şi că, pus alături de instructorul de tenis, îţi vine să te umfli în pene. Pasul următor e să-ţi aminteşti de Cristian Pomohaci, să te autoanalizezi raportându-te la el şi să te pregăteşti de beatificare.

Conceptul „Ştirilor de la ora cinci”, lansat de ProTV pentru potolirea foamei de orori, ar fi, după Alain de Botton, un rău necesar şi totodată un instrument de luminare a cotloanelor tenebroase din subsolul fiecărei alcătuiri umane. Fiara cuibărită înăuntrul nostru dă din coadă la fiecare bunică violată de nepotul retardat şi la fiecare urmă de sânge amestecat cu creier de pe lama unei toporişti găsite într-un fund de ţară şi de şopron. Sigur, e bine să-l citeşti pe de Botton, dar nu e suficient. Pentru o şi mai bună autoexplorare a condiţiei noastre de telespectatori (de ştiri, dar nu numai), s-ar impune citirea sau recitirea unei cărţi intrate deja în repertoriul clasic: Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea (Humanitas, 2008). Cartea ar putea să le cadă greu cititorilor cu stomac sensibil – printre altele, fiindcă pune în discuţie consecinţele uzului şi mai ales abuzului de programe TV, care-l pot condamna pe privitor să devină un videocopil cu discernământul atrofiat, dornic să înghită întruna hrană mestecată de alţii şi incapabil de judecată critică. Pândit de primejdii de care nu-şi dă seama, homo sapiens riscă să deraieze în homo videns. Adică în ceva la care nu s-ar fi gândit nimeni cu o jumătate de veac în urmă. Mai precis, într-un sclav pus la muncă pe plantaţia audienţei. De unde vine pericolul? Din înlocuirea (uneori brutală a) cuvântului cu imaginea. Adică a unui element prin care omul e capabil să abstractizeze şi să facă uz de simboluri cu un element care-l poate transforma în martor inert sau apatic. Riscul de pe urmă ar fi, în acest caz, apariţia omului care vede fără să priceapă. Pus să vadă „Ştirile de la ora cinci” sau „Acces direct”, dar şi emisiuni cu un alt tip de încărcătură, omul acesta va fi până la urmă alterat în fibra lui de sapiens. Şi se va transforma în altceva.