O sentinţă amicală

„Am avut o convorbire. O convorbire amicală”, a rostit cu nişte zeci de ore în urmă Ion Iliescu la ieşirea de la Parchet, flancat de bodyguarzi, de microfoane şi de camere TV. Nu se îndoieşte nimeni că a fost aşa. Se ştie doar, încăperile Parchetului imită cluburile exclusiviste din Anglia victoriană, unde se fuma trabuc, se bea coniac fin şi se stătea destins la şuete. Procurorul român de azi e urmaşul majordomului britanic de odinioară, a cărui grijă supremă consta în mulţumirea stăpânului. Cine vrea bibliografie suplimentară despre majordomi e invitat să citească Rămăşiţele zilei de Ishiguro sau ciclul Jeeves al lui P. G. Wodehouse. Cine vrea adevărul despre decembrie 1989 şi în general despre România post-Ceauşescu n-are ce să caute în preajma lui Ion Iliescu. Nu va obţine decât ce-a obţinut şi până acum: negări, surâsuri perfide, minciuni, cinism în plăci şi, din când în când, reproşuri la adresa celor care îndrăznesc să conteste sinergia faptelor şi meandrele concretului.

Caracterul amical al discuţiei dintre Ion Iliescu şi procurori invită la o sondare mai grijulie a memoriei. Cine e capabil să facă asta va înţelege, în fine, că în zorii postdecembrismului, când s-a zborşit la un ziarist incomod, Iliescu i-a strigat „Măi, amicalule!” şi nu „Măi, animalule”, cum greşit credeau unii şi alţii. Iar dacă ducem sinceritatea până la capăt, ne vom da seama că şi oamenii care au murit în 1989 din cauza lui au făcut-o tot amical. Au descoperit relaxaţi simulatoarele care imitau pistoale-mitralieră lângă Piaţa Palatului şi au fost lichidaţi jovial, ca într-un spectacol de cabaret revoluţionar. Au căzut voios sub gloanţe venite de nicăieri, au fost ucişi amical prin spitale, au îngroşat prieteneşte pădurile de cruci din cimitire. La rândul lor, teroriştii plăsmuiţi de Ion Iliescu şi popularizaţi de trompetele Brateş, Popescu, Marinescu, Ionescu şi Roşiianu de la TVR s-au remarcat nu prin absenţă, cum sugerează răuvoitorii, ci în primul şi în primul rând prin afabilitate. Sigur, din concertul prieteniei nu puteau lipsi generalul Nicolae Militaru şi amicala dumisale declaraţie din decembrie 1989, „Frontul Salvării Naţionale funcţionează de şase luni”, care demontează, cu profundă amiciţie, gogoaşa „emanaţiei spontane” servită amical de Ion Iliescu naivilor. Sau Gelu Voican-Voiculescu, blajin navetist, cu pistolul la şold, între metafizică şi catharsis, când nu-şi făcea de lucru, câtuşi de puţin ezoteric şi cu atât mai puţin amical, pe marginea gropilor proaspăt umplute cu leşuri.

În vocabularul lui Ion Iliescu, „amical” exprimă de fapt iluzia scăpării de pedeapsă. Iar iluzia e dilatată de calitatea actuală a lui Iliescu, care e – deocamdată – de simplu martor, spre deosebire de procesul Mineriadei, unde făptaşul şi-a dobândit, pe bună dreptate (deşi cu o întârziere impardonabilă), calitatea de inculpat. Oricât de amicală va fi fost convorbirea cu procurorii, momentul ispăşirii n-ar trebui să fie departe. Iar dacă justiţia română va dovedi că are mai multă coloană vertebrală decât genunchi, Ion Iliescu va intra la închisoare. Fără să fie vizitat, fie şi pentru o clipă, de gândul căinţei. Fără să nutrească un minim regret pentru răul făcut. Fără să aibă altceva decât ură pentru cei care au văzut dincolo de limba lui de lemn nou şi de zâmbetul lui circular. Şi fără ca visele să-i fie tulburate de plânsul vreunei mame în doliu. Când ai visat o viaţă întreagă în roşu, nu mai e loc pentru niciun strop de negru.

Imaginea convorbirii amicale de la Parchet, unde, nu-i aşa?, totul se desfăşoară ca în cafeneaua iluministă Le Procope, se leagă de o altă declaraţie pe care Ion Iliescu a făcut-o la sfârşitul anului trecut. Tot în văzul lumii şi al camerelor TV, tot fără să i se clintească muşchiul conştiinţei, tot după un dialog ştampilat de prietenia tandră a procurorilor. Iată declaraţia: „Nu am nimic să-mi reproşez din nicio perioadă”. Simplul fapt că un om care a răpit viaţa unor semeni şi a refuzat ţării lui dreptul la justiţie, decenţă, democraţie veritabilă şi detentă europeană spune aşa ceva îl expediază, fără proces şi sentinţă, în subsolurile firii. E de aşteptat ca această coborâre simbolică să fie urmată, cât mai rapid, de o excursie penitenciară. Nu vrea nimeni ecouri ale Nürnbergului, însă nu poate fi acceptată nici inocentarea răufăcătorilor. Mai ales că din dispoziţia lui Ion Iliescu n-au murit doar oameni şi speranţe. Nu. Au fost ucise principii, au fost sugrumate idei nobile, au fost măcelărite iniţiative şi legi necesare. Fără nimic amical. Cu ură, cu răbufniri ale unui neostalinism cu intarsii medievale şi cu fascinaţia obsesivă a puterii.

Sunt douăzeci şi şapte de ani de când Ion Iliescu driblează justiţia. E prea mult, e jignitor şi e nepermis. Din acest motiv, aştept procesul, aştept decizia instanţei şi aştept o condamnare fermă. Desigur, pronunţată pe un ton amical.