Mov Crăciun | Andreea, adolescenta pasionată de tenis, abandonată de familia biologică și adoptată de o vecină
Magie. Speranță. Bucurie. Bunătate. Fiecare din aceste cuvinte se potrivește perfect Crăciunului. Când sărbătoarea reușește să le cuprindă pe toate, e de-a dreptul miraculos. Iubim Crăciunul mai mult decât orice altă sărbătoare. E firesc, pentru că e vorba despre ceea ce ne trebuie tuturor: să fim împreună. Să dăruim și să primim daruri. Să avem grijă de cei dragi și să-i simțim alături de noi. Să fim iubiți și să iubim. E una dintre nevoile umane fundamentale. Iar copiii cresc cel mai frumos atunci când sunt hrăniți cu iubire. Vă propunem ca, anul acesta, să le facem loc lângă brad copiilor care duc lipsă de prea multe îmbrățișări.
Sunt zeci de mii de copii în România pentru care "Crăciunul în familie" ar fi cel mai bun dar de la Moș Crăciun. Pentru prea mulți, este și darul imposibil. Sunt aproape 60 de mii de copii abandonați, orfani sau victime ale abuzurilor. Li se spune "copiii din grija statului". Deseori, asta înseamnă, din nefericire, în grija nimănui. Din fericire, mulți intră în grija unor oameni pentru care binele lor este cea mai importantă misiune. La acești copii ne gândim anul acesta, de Crăciun. La ei mergem, anul acesta, cu Mov Crăciun.
"Poate că nu suntem părinții lor. Dar asta nu înseamnă că nu sunt ai noștri." Acesta este mesajul Fundației Hope and Homes For Children, organizația non-guvernamentală alături de care ne propunem să vă arătăm, zilele acestea, cum se vede lumea, cu tot cu Crăciun, prin ochii copiilor abandonați, orfani sau în dificultate. Prin ochii celor mai vulnerabili dintre copii. Poveștile lor sunt absolut impresionante.
Vă facem cunoștință acum cu Andreea. O adolescentă pasionată de tenis care se simte curajoasă, puternică şi independentă. Drumul ei până aici nu a fost nici ușor, nici scurt. A fost abandonată de familia biologică pe când avea doar câteva luni. A ajuns în grija unei vecine care i-a devenit mamă. O femeie care i-a oferit dragoste, sprijin, încurajare şi un cămin adevărat.
Când a început să joace tenis, Andreea era mică, mică, mică de tot. Parcă și fileul era mai înăltuț decât ea. Talentul și voința îi erau însă muuult, mult mai mari de-atât.
Bogdan Popovici, antrenorul Andreei: Mie mi-a sărit în evidenţă pentru că avea reverul cu o mână, ceea ce în ziua de azi, la fete, e foarte rar. Un copil cu energie foarte multă, nervos, dar am văzut atunci un potențial, după care, acum 2 ani, am decis cu colegul meu să o preluăm, să ne ocupăm de ea și să încercăm să vedem ce putem face ca ea să joace şi să performeze cât mai bine.
Fetișcana ca o zvârlugă e un copil căruia mama biologică n-a putut, n-a reușit, ori n-a știut să îi fie părinte. Și-a tot lăsat fetița în grija unei vecine până când vecina i-a devenit mamă. Toată lumea o știe drept doamna Liliana.
Andreea Rosca: E mama mea adoptivă, femeia care m-a ajutat de mică, m-a întreținut, a luptat pentru mine de fiecare dată, mi-a dat sfaturi, mi-a dat bani, m-a ajutat cu absolut orice și îi datorez totul pentru că fără ea nu ajungeam aici. E cel mai important om pentru mine. Mi-e mamă, prietenă, soră, tot. Pentru că o mai am doar pe ea. Mama vine la fiecare meci al meu, e acolo trup și suflet pentru mine, își face rugăciunea înainte de fiecare meci, e foarte fascinată și odată cu faptul că a venit la meciuri, a și învățat și îmi mai dă și sfaturi.
-Când ai ajuns tu la doamna Liliana?
-De mică. La 3-4 luni... cam așa... și m-a crescut ca pe copilul ei. Îmi dau seama de niște lucruri. Viața nu e roz tot timpul și că trebuie să accept unele lucruri, chiar dacă nu este familia mea, sânge din sângele meu. Ei m-au luat... Cine te crește e familia ta, nu neapărat cine te naște.
Liliana, mama adoptivă a Andreei: Sunt vecină cu mama ei, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, ne cunoșteam și nu avea cu cine s-o lase ca să înceapă serviciul. Și atunci am venit acasă, am vorbit cu soțul și m-am oferit să am eu grijă de ea. Inițial, mi-o aducea dimineața la 5 și o lua seara. După aceea am început s-o opresc la mine să doarmă și noaptea și încet încet am oprit-o de tot.
-Cât de des îți zice că ești frumoasă?
-Mereu! Mereu îmi spune... Îmi spune lucruri foarte frumoase și mă încurajează mereu când vede că nu mai pot. E lângă mine acolo mereu și mereu a fost. Am plâns de foarte multe ori în brațele ei și mi-a dat sfaturi și mereu o simt ca o mamă.
-Am trecut prin multe. Cel mai dureros pentru mine a fost când a murit tata, acum 1 an, și de acolo simt că mi s-a schimbat viața. El mă susținea. De fiecare dată când veneam cu câte o cupă acasă mergem la el, i-o arătam, era bucuros, chiar plângea de fericire și a avut o perioadă în care se simțea foarte rău. Am aflat că a făcut cancer. Peste două luni deja se extinsese în tot corpul, a slăbit foarte mult într-un timp atât de scurt și într-o dimineață... dormeam. Am auzit cum au intrat 5 oameni de la Salvare și era el pe jos. L-au luat, l-au dus la spital, a mai trăit două zile, am fost la el. Țin minte și acum... când am intrat, mi-a spus: Campioana mea, te iubesc foarte mult. Ai grijă de tine! M-a afectat foarte tare plecarea lui. Când s-a întâmplat, a fost așa... nu știu... Am simțit că s-a rupt ceva din mine. Îmi lipsește foarte mult și acum, chiar dacă a trecut un an, simt cât de mult îmi lipsește și nu pot să trec peste oricât de mult aș vrea. Știu că e acolo sus și mă veghează mereu.
-Dar dacă i-ai scrie Moșului, ce l-ai ruga?
-Sincer, nimic. Să am sănătate eu și familia mea. Îmi doresc ca mai departe să am eu o familie, copii și să le ofer eu copiilor mei ce nu mi s-a oferit mie: o familie care să fie familie adevărată. Să știu că e acolo cineva lângă mine care mă iubește indiferent de situație.
Mai mergem puțin pe teren, acolo unde Andreea pare de neoprit. Deseori, când o vede cât de aprigă e, antrenorul spune că puștoaica de 16 ani, cu ochi mari și senini, îi amintește de Martina Navratilova.
-Cum ai ales tenisul?
-Sincer, a fost întâmplător. Nu a fost ceva plănuit. Eram într-o zi într-un parc și m-a văzut o profesoară care se ocupă cu pregătirea fizică pentru tenis și a vrut să mă aducă într-o lume mai bună și am început să fac pregătire fizică pe stadion, pe Lia Manoliu. Acolo m-a văzut un antrenor de tenis și a vorbit cu mama, am fost la tenis, i-a plăcut cum joc și m-a ajutat.
Repede de tot, terenul numărul 3 de la Centrul Naţional de Tenis avea să devină a doua casă pentru Andreea. Iar anii de muncă s-au transformat în trofee cucerite la competiţii interne şi internaţionale.
Andreea simte că ăsta e drumul ei. Și când obosește, tot drumul ei rămâne.
-Orice sportiv are o perioadă în care simte că nu mai poate și simte că vrea să renunțe. Și când mi-a venit să renunț, am luat o mică pauză, dar în adâncul meu, voiam iarăși deja să încep. Pentru că intrase în instinct, fac asta în fiecare zi, de mică.
Andreea dă tenisului multe: pasiunea, talentul, orele de antrenament. Dar și tenisul i-a dat ei multe înapoi.
-M-a disciplinat, m-a maturizat, m-a învățat să fiu independentă și m-a învățat să mă descurc în viață, să accept unele lucruri care sunt destul de grele și m-a învățat să lupt pentru ceea ce îmi doresc.
-Dar, tenisul chiar e un sport foarte scump. Atât de scump încât, uneori, lipsa banilor o poate opri pe Andreea din drum.
-Spre exemplu, când am fost în Macedonia, s-a dus undeva la 50 milioane pe 2 săptămâni cu tot cu cazare, mâncare, racordarea rachetelor, plătirea taxei.
-Pot să te întreb cam din ce sumă vă descurcați voi lunar?
-Cam din pensia lui mama de 10 milioane și ce primesc eu de la stat, 6 milioane, pe care îi investesc în tenis. Am vrut la un moment dat să mă duc eu să muncesc, dar e greu, nu am timp. Am vrut să am eu salariul meu, dar nu pot. Nu am timp. De asta vreau să trag tare acum. Că poate jucând mult mai bine, atrag niște sponsori, să plec în turnee și să încep să joc pe bani. Și jucând pe bani, investesc în tenis. Din banii câștigați, investesc în turneul următor și așa urc câte o treaptă, câte o treaptă.
Fundaţia Hope and Homes for Children a aflat povestea Andreea și a început să o susțină cum poate.
-M-au ajutat foarte mult cu antrenamentele, cu masajele, cu racordarea rachetelor, mâncare, echipament, treninguri, fuste de tenis, primite de la ei, șepci, manșete, adidași.
-Problema cea mai mare, financiar, întâmpinăm dificultăți. Tenisul este un sport foarte scump, nu este susținut așa cum trebuie, nici Federația nu are posibilitatea să ajute toți copiii talentați și încercăm prin relații, prin ceea ce putem fiecare, să facem rost în fiecare an de niște bani ca acest copil, și nu numai ea, să putem să le trimitem la turnee.
Liliana, mama adoptiva a Andreei: își dorește să realizeze mult în tenis, să fie susținută. Are așa o teamă că nu va reuși din cauza banilor. E foarte aproape de reușita și totuși e departe. Atât timp cât nu are susținere materială nu poate să facă nimic. La anul face zece ani de antrenamente. Și a muncit foarte mult. Aș vrea s-o văd cu idolul ei, cu Sharapova. Având reverul cu o singură mână, aș vrea s-o văd cu Carla Suarez Navaro.
-Ce vă doriți pentru sărbătorile astea?
-Pentru mine, mai nimic. Pentru ea mi-aș dori...
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
