30 de ani de libertate în Europa de Est. Mihail Gorbaciov, omul care a dărâmat Cortina de Fier
În urmă cu 30 de ani, regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit. De îndată ce Moscova a dat de înţeles că nu va mai interveni dacă partidele comuniste vor pierde monopolul, schimbările s-au desfăşurat rapid. Traumele dictaturii s-au vindecat însă greu. Căderea regimurilor comuniste din Europa răsăriteană a început la Moscova, în chiar inima puterii sovietice. La începutul anilor '80, Kremlinul s-a văzut confruntat cu o problemă practică incredibilă: funcţii-cheie în aparatul de partid şi de stat deveneau vacante la mai puţin de un an de la precedenta numire.
Înalţii responsabili comunişti rămâneau în funcţie în medie 6 luni pentru că ... mureau de bătrâneţe. Lipsa unor reguli fireşti de ascensiune la vârf ajunsese să paralizeze biologic întreg sistemul. După moartea lui Leonid Brejnev, la 10 noiembrie 1982, înalta nomenclatură a adus la conducerea URSS pe fostul şef al KGB, Iuri Andropov, de 68 de ani, în încercarea eşuată de a opri corupţia generalizată. Dar el a murit după numai 15 luni. Funcţia de secretar general a fost preluată de Constantin Cernenko, de 73 de ani. Acesta fusese şeful propagandei în Basarabia între 1948 şi 1956, după care a fost adus de Brejnev la Moscova pentru aceeaşi funcţie în Comitetul Central. Cernenko s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice din februarie 1984 până la moartea sa, în martie 1985.
Sistemul sovietic, paralizat de probleme
După trei decese la vârf în trei ani, sistemul sovietic stagna paralizat în faţa unor probleme imense. Războiul îndelungat din Afganistan, concurenţa militară a administraţiei Reagan care jubila prin tehnologie avansată şi investiţii masive în apărare, întreţinerea ocupaţiei sovietice în Europa, din Bulgaria până la Zidul Zidul Berlinului, toate reclamau costuri uriaşe din partea unei economii care abia îşi putea întreţine decent cetăţenii. Prăbuşirea preţului petrolului, baza financiară a Moscovei, a agravat teribil lipsurile.
Armand Goşu, istoric: „După 79, după Afganistan, preţul petrolului scade, ajunge sub 20 dolari pe baril, Uniunea Sovietică este disperată. Aparatul de partid îşi pune întrebarea: trebuie să reformăm? Cum reformăm? Ei bine, în acest context se deschide un culoar politic pentru promovarea lui Mihail Gorbaciov. Era nevoie de un lider politic cu un alt profil decât Brejnev, Antropov, Cernenko sau alţii de acest tip. Un profil de lider politic responabil, serios, care poate să discute cu liderii politici occidentali, foarte important pentru că banii erau în Vest, tehnologia era în Vest. Şi în acelaşi timp să poată să modernizeze. Să devină liderul unei mişcări profunde de modernizare a Uniunii Sovietice, grija lor fiind să salveze sistemul sovietic prin aceste reforme cosmetice”.
Mihail Gorbaciov, un tânăr promițător
Născut în 1931 în regiunea Stavropol din sud-vestul Rusiei, Mihail Gorbaciov urcase treptat treptele ierarhiei sovietice, de la membru al Komsomolului la prim-secretar al regiunii în 1970. Dar spre deosebire de mulţi oameni de aparat, avea studii superioare consistente: Dreptul la Universitatea din Moscova, apoi Agronomia. Şef local într-o zonă de staţiuni unde înalta nomenclatură vine la odihnă şi tratament, Mihail Gorbaciov este remarcat de Mihail Suslov, ideolog influent, şi de Iuri Andropov, şeful KGB, viitorul lider al Uniunii Sovietice. Sub acest protectorat, Mihail Gorbaciov în 1978 este numit secretar al partidului pe agricultură, iar în 1980, intră în Biroul Politic, primul cerc al Puterii de la Kremlin.
Traseul ascensiunii sale politice nu a fost unul liniar. Conducera oficială - adică gerontocraţia vizibilă în frunte cu Brejnev, apoi succesorii - era dublată de câteva mii de persoane, adevăraţii decidenţi. Aceştia erau plasaţi în câteva noduri birocratice care se intersectau cu atribuţiile miniştrilor sau ale şefiilor pe domenii din partid.
Armand Goșu, istoric: „Era unul pe lângă secretarul general, altul în sediul Comitetului Central, financiar, propagandă, mai era şi la Guvern, un alt aparat în cadrul guvernului. Pentru că acest secretariat general de la secretarul general era în proximitatea puterii se ajungea la situaţia interesantă cel puţin ca un tânăr de 28-30 de ani care lucra în acest secretariat general, adică era la 100 de metri pe culoar de biroul lui Brejnev, să fie mai influent decât ministrul agriculturii din URSS care era la 5 km, într-o altă clădire şi care nici măcar nu avea acces la secretarul general”.
Primele măsuri luate de Gorbaciov
Când, la 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov a devenit la 54 de ani secretarul general al partidului şi liderul Uniunii Sovietice, prima prioritate a fost să pună în mişcare economia sovietică, dar şi să dea încredere că ţara, în continuare comunistă, poate evolua. Cu reputaţia unui om binevoitor care îşi respectă subalternii, alături de Raisa, eleganta sa soţie, absolventă de filosofie, Gorbaciov a lansat o serie de concepte reformatoare care au făcut carieră în epocă: uskarenia - accelerare, glasnost - transparenţă, perestroika - restructurare. El a rămas însă în amintirea ruşilor drept „cel care a deschis fereastra pentru o adiere de aer proaspăt”.
Nikolai Morozov, jurnalist rus, agenția TASS: Ce s-a întâmplat în viaţă şi ce au observat oamenii în primul rând asta a fost LIBERTATEA. Pentru că pentru prima dată în mulţi, mulţi ani de zile se putea vorbi şi discuta deschis lucruri la mod liber. La ora 4 dimineaţa, încă era întuneric afară, se făceau cozi la chioşcurile de ziare, nu erau tiraje îndestulătoare pentru toată lumea. Noi avem o tradiţie cu revistele literare, aşa-numite reviste groase. Şi acolo erau polemici despre cum trebuie să se dezvolte ţara, despre cum, în ce direcţie să meargă, cum vor fi relaţiile înlăuntru ţării, cu străinătatea. şi toată lumea discuta asta”.
Margaret Thatcher remarcă potențialul reformator al lui Mihail Gorbaciov
Între liderii occidentali, prima care a observat potenţialul reformator al lui Mihail Gorbaciov a fost premierul britanic, Margaret Thatcher: „Acesta este un om cu care poţi să lucrezi”, a spus ea partenerilor, încă înainte ca Gorbaciov să ajungă în fruntea URSS. După primele reforme şi numeroase contacte, preşedintele american Ronald Reagan, aflat în partea vestică a Zidului Berlinului, i-a transmis public liderului de la Kremlin că este momentul ca Europei trebuie să înceteze.
La sfârşitul anului, cei doi semnau la Washington, tratatul de eliminare a rachetelor nucleare cu rază medie de acţiune.
În Europa, Mihail Gorbaciov şi-a anunţat omologii din statele satelite că nu va mai exista o situaţie similară invadării Cehoslovaciei în august 1968.
Armand Goșu, istoric: „Pur şi simplu, Uniunea Sovietică nu mai avea resurse să susţină aceşti sateliţi. Or, Gorbaciov transmite începând cu 1987 mesaje repetate, cheamă pe ambasadorii ţărilor socialiste, cehosolovac, polonez, RDG-ist, îi avertizează că URSS va renunţa la doctrina Brejnev. Or, asta ce însemna? Însemna că dacă în ţările respective încep mişcări de contestare a regimurilor comuniste, URSS nu va mai interveni pentru apărarea acelor regimuri cu armata. Asta e marea revoluţie în politica externă pe care a făcut-o Mihail Gorbaciov. A renunţat la doctrina Brejnev şi a lăsat ca statele foste satelite să evolueze după partituri interne”.
A fost momentul în care regimul Jaruzelski din Polonia a ridicat legea marţială instituită în decembrie 1981 şi i-a graţiat pe liderii Sindicatului Liber Solidaritatea. Cu excepţia Germaniei de Est şi a României, conduse de lideri stalinişti, în tot spaţiul estic au răsărit şi s-au consolidat mişcări civice.
Nikolai Morozov, jurnalist rus, agenția TASS: Au început să se formeze organizaţii, asociaţii, ceea ce era imposibil încă acum 3-4 ani. Oamenii au prins foarte repede libertatea asta şi au început să se folosească de ea. Acesta de fapt e meritul lui Gorbaciov pentru că el a simţit asta şi a avut şi curaj să dea drumul la toate acestea.
România menține totalitarismul
Pentru România oficială, libertatea nu exista. Cenzura, controlul, suprimarea oricărei opoziţii erau priorităţi de stat la fel ca în anii '50. La ultima întâlnire a liderilor din Tratatul de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a cerut pedepsirea Poloniei pentru reformele pe care le promova. La Bucureşti i-a răspuns lui Mihail Gorbaciov că Republica Socialistă România a făcut deja reformele pe care acesta le sugera.
Ultima vizită oficială a dictatorului român în Europa a fost la Erich Honecker, liderul de mână forte din Berlinul de Est. Dar când la 17 octombrie, Honecker a cerut reprimarea manifestanţilor de la Leipzig, şefii politici şi cei ai forţelor de ordine l-au refuzat şi l-au înlocuit. În România, şefii partidului, şefii armatei şi ai Securităţii au executat fără să clipească cererea lui Nicolae Ceauşescu ca demonstranţii să fie dispersaţi cu muniţie de război la Timişoara şi Bucureşti.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News