Medic neurolog: Recompensa cea mai mare este atunci când un pacient vine și îți spune: „Mulțumesc, m-am simțit bine”
Creierul este, fără îndoială, cel mai complex organ din corp. El este cel responsabil de controlarea tuturor funcțiilor organismului, de starea noastră de conștiență, de gândire sau creativitate. Dr. Oana Neagu, medic neurolog la MedLife, contribuie la bunăstarea pacienților ei de 10 ani grație profesionalismului dobândit după multe cărți citite și mulți ani de muncă, dar mai ales ales datorită blândeții și căldurii pe care le transmite celor care au de-a face cu ea și care o transformă în genul de medic pe care toți îl căutăm: medicul pasionat și competent.
Articol susținut de MedLife
Dr. Oana Neagu își amintește cu plăcere de perioada în care a fost studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, din București, dar mai ales de momentul în care a descoperit Neurologia, care inițial părea o specializare „năucitoare”. „Am învățat, am învățat și am învățat și mi-a plăcut foarte mult”, a mărturisit dr. Oana Neagu.
Ambiția, perseverența și pasiunea pentru medicină au ajutat-o să-și termine lucrarea de diplomă în Neurologie și să lucreze ca medic neurolog în cadrul Hyperclinicii MedLife Titan.
„E o facultate frumoasă. Mi-a plăcut foarte mult. Mi-am dorit să ajung la Medicină. E adevărat că poate am oscilat la început. Am avut în viața mea două persoane care m-au influențat: mătușa mea - care a fost medic și alături de care mi-am petrecut multe vacanțe - și tatăl meu - care a fost profesor de matematică. Medicina a fost însă mai atractivă.
Când eram la facultate îmi doream să devin psihiatru, până în anul cinci, când m-am întâlnit cu Neurologia. Primul curs de Neurologie a fost năucitor, am ieșit din sală și am avut senzația că va fi primul examen din viața mea pe care nu o să-l iau.
M-am dus acasă și am învățat și am învățat și am învățat și mi-a plăcut foarte mult. Mi-am luat lucrarea de diplomă la Neurologie și mi-am dorit să prind la rezidențiat Neurologie”, povestește dr. Oana Neagu.
Va amintiți primul pacient?
Îmi amintesc primul pacient, în primul an de rezidențiat. Rezidențiatul pe Neurologie începe cu un stagiu de Medicină Internă, iar prima zi de rezidențiat a fost 3 ianuarie. Era spitalul aproape gol, mai puțin câțiva pacienți care rămăseseră pe perioada sărbătorilor. Era o pacientă cu un caz foarte dificil, avea o boală de piele numită ihtioză. A fost o doamnă cu o patologie foarte serioasă și îmi aduc aminte de dumneaei.
Cred că primul sentiment a fost totuși de neputință pentru că avea două patologii care se ciocneau în privința atitudinii terapeutice și rezultatul a fost unul tragic pentru pacient, în ciuda eforturilor foarte mari ale doctorilor.
Aveți cazuri medicale pe care le documentați în timpul liber?
Ca medic, nu poți să pleci din cabinet, să închizi ușa și să uiți că ești medic. Ești medic și în afara orelor de program. De foarte multe ori, diverse cazuri te frământă, te preocupă, ajungi acasă și citești despre ce-ai văzut, te gândești la ce decizie ai luat. Sunt situații în care suni pacienții să-i întrebi dacă au făcut ce le-ai recomandat să facă. De multe ori mă sună ei. Nu pot să aștepte atât de mult de la o programare la alta și atunci trebuie să comunicăm mai repede. Sunt direct interesată de rezultatul unor investigații și atunci îi rog să mi le trimită pe mail, pe Whats App. Nu se poate să se termine fix când se termină programul.
De foarte multe ori, în încercarea de găsi o explicație pentru un rezultat exprimat în termeni medicali, se uită pe internet și nu întotdeauna rezultatele sunt în concordanță cu ce au. Discuția cu un medic cred că-i ajută. Eu mă străduiesc să fac lucrul acesta, dar sunt situații în care pacienții chiar au nevoie de un rezultat urgent, atunci chiar mă străduiesc cât pot să-i ajut.
Care sunt cele mai dificile momente pentru dumneavoastră ca medic? Ați avut vreun caz care v-a schimbat percepția asupra profesiei sau poate chiar asupra vieții?
Cele mai grele momente sunt atunci când trebuie să dai un rezultat prost, când este o boală gravă, care periclitează viața pacientului și trebuie să-i spui lucrul acesta și trebuie să-i spui ce-l așteaptă. Cred că acela este momentul cel mai dificil.
Care este modalitatea prin care alinați suferința unui pacient care se află în fața unui astfel de diagnostic?
Empatia este foarte importantă, cred că nu poți să fii medic dacă nu empatizezi cu omul care îți este în față. E dificil și pentru doctori și pentru pacienți să-i spui un diagnostic grav, să-i spui ce-l așteaptă. Întotdeauna adevărul trebuie să fie spus, trebuie să știe ce-l așteaptă pentru că este dreptul lui, dar poți să spui în cuvinte mai blânde ceea ce ai de spus și să arăți și aspectul pozitiv în tot răul care există.
Am avut un caz care m-a marcat, pentru că a fost vorba de cineva apropiat care a venit ca pacient la mine. Era fetița unei doamne pe care o știu de foarte mulți ani și pe care o admiram foarte mult, tocmai pentru relația cu această fetiță. Fetiță care, de altfel, era mare, avea 20 de ani. Ea era plecată în străinătate, la cursuri. S-a simțit rău, o durea capul, vărsa dimineața, s-a dus la doctor acolo, i-au spus că are patologie biliară, dar mama ei a considerat că nu este așa și m-a rugat ca în cele trei zile libere dintre două examene să vină în țară să o investighez. În urma investigației s-a dovedit a fi o tumoare cerebrală. Situația a fost complicată, pentru că a trebuit să spun unui om care îmi era apropiat că are o tumoare, că e într-un stadiu avansat, că trebuie să se interneze de urgență. Evoluția a fost rea, în ciuda tuturor tratamentelor. Într-adevăr, a fost foarte dificil.
Care au fost cele mai satisfăcătoare momente pentru dumneavoastră?
Recompensa cea mai mare este atunci când un pacient vine și îți spune mulțumesc, m-am simțit bine, mi-a mers bine. Cred că nu există ceva mai plăcut decât așa ceva. Învățăm mulți ani pentru acest „mulțumesc” și ne bucurăm din suflet de lucrul aceasta.
Bineînțeles că există și satisfacția diagnosticului, te bucuri că te-ai gândit la ceva și din multitudinea de diagnostice l-ai ales pe cel corect. Este satisfacția ta ca om care învață, ca om care a studiat. Uneori, când diagnosticul este sever, satisfacția adusă de corectitudinea diagnosticului este net depășită de un „mulțumesc” pentru o afecțiune mult mai puțin importantă, dar pe care tu ai reușit să o tratezi.
Este motorul vieții noastre, această satisfacție a omului din fața noastră, este ceea ce ne face să mergem mai departe și să nu renunțăm niciodată.
Ce presupune un consult la Neurologie?
Presupune întâi o discuție cu pacientul, anamneza pacientului, din care aflăm ce îl supără pe pacient, istoricul afecțiunii, istoricul pacientului, ce boli a mai avut. Ulterior, este un examen clinic, cu diverse probe care țin de Neurologie. La final se trage o concluzie pe baza anamnezei și a consultului. Ulterior, se ia o decizie pentru a se face o investigație pe natură imagistică pentru a confirma sau infirma diagnosticul.
Comunicarea este foarte foarte importantă. Uneori e puțin timp și trebuie să te descurci în acel timp, să câștigi încrederea pacientului, să-l faci să treacă peste teama de a veni la doctor, peste teama de a spune o mulțime de lucruri unui om, pe care practic nu-l cunoști, să vadă dincolo de doctorul din tine.
Este importantă comunicarea cu pacientul și în privința anamnezei și în privința tratamentului.
Care sunt cele mai frecvente afecțiuni neurologice?
Cele mai frecvente afecțiuni sunt durerile de cap, durerile de spate, lombosciatica, amețelile. Bineînțeles, având în vedere că fac și alte investigații, de exemplu EMG, mă confrunt și cu alte patologii, polineuropatii, neuropatii de tot felul.
Cât de mult contribuie stresul în apariția afecțiunilor neurologice?
Stresul este un factor important în viața noastră, un factor negativ important, pentru că duce la exteriorizarea foarte multor boli. Este un factor important în creșterea crizelor migrenoase, de exemplu, și este foarte greu de combătut, pentru că degeaba le zici pacienților: Aveți grijă, să vă liniștiți, să nu vă stresați, pentru că este mai greu să facem treaba aceasta.
Când trebuie să ne îngrijoreze durerea de cap?
Sunt câteva semnale de alarmă legate de durerile de cap și anume: o durere de cap, foarte intensă, instalată brusc, trebuie să fie investigată. O durere de cap cu caracter crescător, progresivă, trebuie să trimită pacientul la neurolog, o durere de cap survenită în cazul unui pacient peste 50 de ani, o durere de cap în cazul persoanelor care nu au avut niciodată dureri de cap. Există mai mult semnale de alarmă, dar acestea sunt principalele.
Cum reușiți să câștigați încrederea unui pacient?
Încrederea pacientului este foarte importantă pentru doctor, pentru atitudinea terapeutică, pentru succestul terapeutic, este dificil de obținut. Întotdeauna mă străduiesc să fiu atentă cu tot ce îmi spune pacientul respectiv, să fiu înțelegătoare față de manifestări, să acord toată atenția suferinței pacientului respectiv, chiar dacă uneori din primele cuvinte reușești să pui un diagnostic și să înțelegi care este situația. Întotdeauna pacientul este ascultat până la capăt. Trebuie întrebat si examinat, chiar dacă, poate de la început, e clar ce are. Mă străduiesc să le răspund pacienților la întrebări, să ghicesc cam ce ar dori să mă întrebe, să le spun cam ce mi-aș dori și eu să aud în cazul în care aș fi pacient și m-am duce la doctor.
Povestiți un caz memorabil din cariera dumneavoastră.
Sunt multe cazuri care m-au marcat, care mi-au rămas, multe cazuri în care m-am întrebat dacă am luat decizia corectă.
Îmi aduc aminte de un caz în care inițial am fost tentată să spun că este altceva. Era o pacientă care putea să-și efectueze o investigație printr-o companie de asigurări, prin urmare trebuia să am o justificare foarte clară a investigației pe care urma să o solicit. Ea a venit și mi-a spus că are dureri în regiunea maxilară, dureri care aveau toate caracterele migrenei, mai puțin localizarea, erau episodice, erau pulsatile, erau cu o durată între câteva ore și câteva zile, erau cu greață, cu fotofobie.
Pacienta fusese operată pe sinusul maxilar de nu știu câte ori, avusese vreo 4-5 intervenții pentru că avea și o patologie din sfera ORL. Cu toate acestea, dorea un RMN de cap. Am oscilat inițial, însă după ce am aflat că mama ei a murit cu un anevrism cerebral rupt, am zis: Bine, facem RMN. Femeia nu avea un anevrism, avea trei anevrisme pe artera respectivă. Evoluția a fost minunată, le-a embolizat pe toate.
Cum va relaxați în timpul liber?
În timpul liber, îmi place să înot. E sportul pe care pot să îl practic. Diferă în funcție de ce fac ceilalți membri din familia mea. Am un băiețel și o fetiță, iar alături de soțul meu, ei sunt iubitori de tenis. Mă duc cu baiețelul la concursuri de tenis, mă plimb cu fetița mea, încercăm să citim împreună, să intrăm în lumea lecturii împreună.
Ce vă motivează cel mai mult în cariera dumneavoastră?
Îmi place foarte mult să fiu medic și mi-am dorit să fiu medic și este o muncă foarte mare în spatele acestei meserii. Pur și simplu, îmi place și nu mă văd făcând altceva. Îmi plac oamenii, îmi place să-i ajut, cred că de aceea am ajuns eu medic.
Articol susținut de MedLife
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
