Malpraxisul la CEDO. Cazul Mihu vs. România: Ancheta a fost lungă şi superficială

Sursă: Guliver / Getty Images 

Faţă de cazul Elenei Cojocaru, prezentat luni de digi24.ro, cel al lui Petre Mihu a atras atenţia Curţii Europene a Drepturilor Omului în special prin delăsarea cu care autorităţile au tratat de la bun început moartea suspectă a fiului reclamantului. Este vorba de luni întregi în care anchetatorii nu au întreprins niciun demers, de audierea unui număr restrâns de persoane şi chiar de ignorarea recomandărilor instanţei (integral, în limba engleză, AICI):

- Decesul. Pe 21 august 2005, reclamantul şi-a dus fiul de 42 de ani la Spitalul Judeţean de Urgenţă Sibiu, unde a fost examinat de medicul de gardă, C.C.R., şi i s-a pus diagnosticul de sindrom icteric. După efectuarea unor analize, diagnosticul a fost schimbat în ciroză hepatică cu hemoragie gastrointestinală, iar medicul a decis ca pacientul să fie internat în secţia de gastroenterologie. Cum aceasta se afla în altă clădire şi nu avea lift, pacientul a rămas în unitatea de primiri urgenţe.

Când starea acestuia s-a înrăutăţit, a fost consultat de un medic de la terapie intensivă, A.M., care a recomandat continuarea tratamentului prescris şi a decis să i se facă transfuzii de sânge. Acestea au fost sistate în timpul nopţii.

La mai bine de 30 de ore de la prezentarea la spital şi în condiţiile în care starea pacientului continua să se deterioreze, dr. F.A., şeful secţiei de gastroenterologie, a decis să efectueze o endoscopie digestivă superioară, doar că procedura a eşuat din cauza sângerării masive gastro-intestinale. Pe 22 august 2005, pacientul a fost declarat decedat din cauza unui stop cardio-respirator.

- Plângerea penală. În chiar ziua decesului fiului lor, reclamantul şi soţia au depus o plângere penală împotriva medicilor C.C.R. şi A.M. Cei doi au acuzat că primul a refuzat, în ciuda cererilor repetate, să transfere pacientul la un alt spital, mai bine echipat, şi că sistarea transfuziilor de sânge ar fi cauzat decesul. În faţa poliţiştilor, dr. C.C.R. a explicat că spitalului îi lipsea la momentul respectiv un anumit medicament şi că i s-a cerut tatălui pacientului să-l cumpere. Cât despre transfuzii, medicul a recunoscut că rezerva spitalului s-a terminat în noaptea dintre 21-22 august 2005.

Raportul de autopsie, datat 17 aprilie 2006, a arătat că moartea a fost cauzată de o hemoragie digestivă superioară provocată de ruptura varicelor esofagiene şi de un ulcer duodenal, în condiţiile în care pacientul suferea de ciroză hepatică. Acelaşi document concluziona că nu au fost găsite indicii care să pună sub semnul întrebării tratamentul primit de pacient.

Un alt raport, datat 20 decembrie 2006 şi realizat de Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca, arăta că tratamentul a fost adecvat şi corect, că nu există indicii de culpă medicală, dar nota că pacientul ar fi trebuit internat în secţia de gastroenterologie. Tatăl contestă raportul, dar fără succes, deoarece Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici" aprobă documentul colegilor de la Cluj-Napoca.

Pe 11 aprilie 2007, procurorul decide neînceperea urmăririi penale, decizie care va fi validată de procurorul ierarhic superior, în urma contestaţiei depuse de reclamant.

- Prima redeschidere a anchetei. Ca urmare a plângerii depuse de părinţi, Judecătoria Timişoara decide trimiterea cauzei la procuror în vederea deschiderii urmăririi penale faţă de cei doi doctori, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă. Decizia a devenit definitivă pe 10 octombrie 2008, după ce doctorii au făcut apel la Tribunalul Timiş şi le-a fost respinsă acţiunea.

După audierea medicilor acuzaţi, dar şi a altor doi medici din acelaşi spital, procurorul dă o rezoluţie de scoatere de sub urmărirea penală, decizie confirmată de superiorul ierarhic pe 27 martie 2009.

- A doua redeschidere a anchetei. După ce părinţii contestă şi aceste decizii ale procurorilor, pe 7 iunie 2010 Judecătoria Timişoara hotărăşte redeschiderea urmării penale, pe motiv că "luând în considerare gravitatea cazului, care implică decesul unui om, ancheta ar fi trebuit să fie mai detaliată, iar acuzaţiile formulate de reclamant ar fi trebuit verificate cu mai multă grijă". Curtea a făcut referire şi la afirmaţiile părinţilor potrivit cărora fiul lor ar fi fost sănătos şi nu ar fi fost internat în vreun spital înainte de data de 21 august 2005.

Într-o declaraţie dată în faţa poliţiştilor, medicul familiei declară că, în decembrie 2004, ar fi recomandat efectuarea unor analize şi consultarea unui gastroenterolog. Considerând demonstrat faptul că pacientul suferea de ciroză înainte de august 2005 şi că nu s-ar fi putut face nimic pentru salvarea vieţii acestuia, procurorul a decis, pe 25 iulie 2011, scoaterea celor doi doctori de sub urmărire penală. Şi de data aceasta, decizia a fost confirmată de procurorul ierarhic superior.

- A treia redeschidere a anchetei. Părinţii nu renunţă şi contestă noile decizii, iar Judecătoria Timişoara le dă, iar, dreptate, pe 21 decembrie 2011, arătând că nu au fost clarificate toate aspectele cazului. Odată cu decizia redeschiderii urmăririi penale, cerinţe exacte sunt adresate procurorilor de către instanţă. Ancheta se redeschide pe 21 februarie 2012. După audierea tatălui şi a unor doctori, procurorul decide, pe 8 iunie 2012, să încheie investigaţia. De data aceasta, plângerea părinţilor este respinsă de instanţă.

- Ancheta disciplinară. După ce familia pacientului decedat depune o plângere la Colegiul Medicilor Sibiu împotriva celor doi doctori, forul concluzionează, pe 27 februarie 2006, că nu a fost comisă nicio eroare medicală. Colegiul Medicilor din România confirmă concluziile colegilor de la Sibiu.

- Concluziile CEDO. În documentul datat 1 martie 2016, Curtea arată că de la decesul pacientului şi până la decizia finală în instanţă au trecut 7 ani şi 3 luni, investigaţia cuprinzând lungi perioade de inactivitate imputabile anchetatorilor. În plus, investigaţia nu a dovedit grijă pentru detalii şi nici promptitudine, totodată nefiind acordate garanţii pentru un proces corect.

În ceea ce priveşte prima anchetă penală, Curtea reţine că "în afara solicitării unui examen medico-legal obişnuit pentru acest tip de caz şi a audierii celor doi doctori şi a reclamantului, nicio altă investigaţie nu a fost făcută timp de aproape 12 luni".

La a treia redeschidere a anchetei, când s-a pus problema audierii unor martori noi, "aproape şapte ani trecuseră de la evenimentul în discuţie şi aproape toţi martorii noi audiaţi nu mai puteau furniza vreo lămurire".

Ce înseamnă să continui lupta până la CEDO

Practica ultimilor 20 de ani arată că, în România, reclamarea unui caz de malpraxis şi urmărirea până la capăt a modului în care dosarul este tratat în instanţele medicale şi cele de judecată se poate transforma într-o nouă experienţă traumatizantă. Necesită bani, timp, multă răbdare şi un exerciţiu dificil de asumare a faptului că, pe parcurs, ai putea fi pus în faţa unor decizii pe care le consideri nedrepte sau absurde ori, pur şi simplu, a unor investigaţii lipsite de rigoare.

Iar varianta CEDO, respectiv acţionarea statului român în judecată la curtea de la Strasbourg, nu poate fi accesată decât după epuizarea tuturor căilor de atac în instanţele româneşti.

Primul obstacol de care se lovesc cei care se avântă într-o bătălie pentru adevăr apare chiar la uşile spitalului, când pacientul afectat sau rudele decedatului constată că nu este tocmai uşor să intre în posesia dosarului medical complet. Pentru depăşirea acestui obstacol, oamenii au două variante: instanţa sau plângerea penală. Avantajele şi dezavantajele fiecărei variante vor fi detaliate de digi24.ro într-un material ulterior.