Libertatea presei în vremea lui Carol I
Pentru vremurile lui Carol I, totala libertate a presei poate fi văzuta ca un paradox pentru că în acele vremuri partidul aflat la putere dirija rezultatul alegerilor, iar regele deţinea controlul absolut asupra numirii premierului. În acest context, publicaţiile liberale, conservatoare, radicale sau moderate îşi permiteau să critice pe oricine. Îi atacau nu doar pe membrii guvernului sau pe afaceriştii puternici, îl criticau chiar și pe rege.
Metoda neobişnuită a desemnării premierului înainte şi nu după alegeri era rezultatul unui acord politic pe termen lung. Suveranul şi liderii celor două mari partide, Conservator şi Liberal, considerau că singura soluţie pentru stoparea instabilităţii cronice era obţinerea prin orice mijloace a unor majorităţi politice serioase în Parlament. Contraponderea la acest sistem electoral nedemocratic a fost libertatea totală de expresie.
După adoptarea Constituţiei din 1866, una dintre cele mai liberale din Europa, Carol I a lăsat frâu liber şi criticilor. Ele au devenit atât de vehemente încât, în ianuarie 1871, când armatele prusace intrau în Paris, prinţul de Hohenzollern a apelat el însuşi la presă. Printr-o scrisoare către un prieten fictiv, publicată în Augburger Allegemeine Zeitung, el a reproşat românilor educaţi în Occident că vor să aplice utopic, fără nici o ajustare, regulile de acolo. "Această ţară nefericită", scria Carol, "care a fost tot timpul sub jugul cel mai aspru, se pomeneşte trecând fără tranziţie de la un regim despotic la o Constituţie atât de liberală încât nici un popor din Europa nu are alta la fel!".
Scrisoarea nu a avut efectul scontat.
În martie, bucureştenii, instigaţi de ziarul liberal "Românul", au atacat sala Slătineanu care găzduia banchetul comunităţii germane de la Bucureşti, în frunte cu ambasadorul Radowitz. Incidentul de la Slătineanu a provocat un scandal diplomatic. Carol a liniştit Berlinul, Înalta Poartă şi celelalte Puteri Garante, prin înlocuirea Guvernului. Dar presa şi liderii de opinie protestează din nou. Pe străzi se strigă "Jos Dinastia".
Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „Până la primul război mondial nu partidele politice au construit în România demagogia, ci presa. Corpul electoral era atât de restrâns încât partidele politice nu puteau veni, cum se întâmplă astăzi, cu soluţii generale, nu puteau spune "creăm locuri de muncă" sau reducem sărăcia pentru că nimeni nu ar fi crezut. În schimb, presa va folosi demagogia din plin. Presa avea nevoie să vândă.”
Ziarele din România lui Carol I erau ziare de opinie. Pentru Partidul Conservator se pronunţau ziariştii de la Timpul, Epoca sau, apărut la început de sec. 20, ziarul Conservatorul. Liberalii se exprimau în primul rând prin ziarul Românul, prin ziarul Alegătorul Liber şi, în apropierea primului război mondial, prin ziarul Viitorul. Acesta a fost desfiinţat de comunişti şi a reapărut după Revoluţie din 1989.
Ideile de stânga au apărut pentru scurtă vreme în ziarul Socialistul, apoi în România Muncitoare, şi, vreme de 10 ani, începând din 1881, în "Contemporanul" lui Constantin Dobrogeanu Gherea. Publicaţia a reapărut în perioada interbelică, dar fără vreo amprentă ideologică.
Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „Liberalii aveau ziarele lor, conservatorii pe ale lor. Şi abia când un ziarist cu simţul aventurii, un italian poposit la Bucureşti, Luigi Cazavillan tipăreşte primul ziar de informaţie - Universul - presa depăşeşte acest cadru limitat al unei prese de partid.”
În general, liberalii îi acuzau pe miniştrii conservatori că blochează dezvoltarea ţării. Presa conservatoare ataca permanent instituţiile create de liberali. Inclusiv Banca Naţională şi pe creatorul ei, Eugeniu Carada.
Adrian Niculescu, profesor de istorie modernă SNSPA: „Detractorii foarte mulţi îl considerau o liftă păgână, cum se spunea, un străin, un venetic, o carada, cum s-a exprimat Eminescu, punându-l într-o înşiruire cu nişte anti-români.”
Nici Carol I nu a fost scutit de acuzaţia că reprezintă interese străine. Ziarul "Lupta" publică în aprilie 1887 un articol virulent contra regelui. Autorul articolului, fost junimist, apoi liberal, George Panu, îl acuză pe Carol I că, semnând acordul comercial cu Austro-Ungaria, a vândut, de fapt, interesele României. Publicistul nu aduce nicio probă, dar scrie: "izvorul tuturor relelor, omul care comite abuzuri şi permite guvernului să facă totul este regele. El este samsarul tuturor trădărilor intereselor naţionale, el este sufletul blestemat al regimului ce ne guvernează".
Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „George Panu este arestat când publică un articol îngrozitor la adresa regelui - "Omul periculos". Numai că regele nu intervine în procesul de justiţie, iar Panu va fi achitat de Curtea cu Juri.”
În Transilvania, situaţia presei de limbă română era complet diferită. În primul primul rând, regimul austro-ungar nu agrea nici în limbile oficiale, germana şi maghiara, o prea mare libertate de exprimare. În al doilea rând, politicile de maghiarizare forţată au afectat masiv publicaţiile româneşti. Una dintre plângerile memorandumului de la 1892 către împăratul Franz Iosif a fost că ziarele "Federaţiunea", "Albina", "Observatorul", "Gazeta Transilvaniei" şi "Rumenische Revue" au fost condamnate doar pentru că au combătut incitarea la ură a ziarelor maghiare.
În Basarabia, nu putea fi vorba de nici un fel de conţinut critic. Ziarele româneşti erau puţine, cu existenţă pasajeră şi tipărite în grafia chirilică.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
