Închisorile est-germane au perfecționat metodele sovietice. STASI și „psihologia operativă”
Înţelegerea Aliaţilor cu Uniunea Sovietică era ca Estul Germaniei până la Elba să fie ocupat de sovietici, iar Berlinul să fie împărţit între toate armatele victorioase. La finele lui 1945, harta celor două state germane era conturată. Iar odată cu Armata Roşie, în Est, a început asaltul anchetatorilor NKVD.
„Au adunat fel de fel de prizonieri şi mici funcţionari naţional socialiști, dar şi populaţie inocentă, oameni care nu au fost de acord cu ocuparea sovietică, oameni care au fost arestaţi din motive religioase, sau chiar și copii”, afirmă Helmuth Frauendorfer, director adjunct al Memorialului Hohenschönhausen, fostă închisoare RDG.
Comunismul, impus prin metodele NKVD
Tot cu tancurile sovietice, la Berlin a ajuns şi Walter Ulbricht, vechi agent al Cominternului. Stătuse la Moscova 12 ani şi s-a dovedit instrumentul perfect al comunizării în Estul Germaniei. Politic vorbind, a refăcut partidul comunist, distrus de nazişti, sub numele de Partidul Socialist al Unităţii Germane (SED). Social-democraţi germani au fost forţaţi să se alăture Partidului Unic. Erau deja aplicate cele mai dure forme de presiune.
Hohenschönhausen a fost cea mai mare închisoare din Germania comunistă. În timpul războiului, în această clădire funcţiona o cantină pentru berlinezi. Dar, după 1945 a fost transformată în închisoare sub jurisdicţie sovietică. În numai doi ani, 1000 din cei 4200 de deţinuţi au murit din cauza torturilor şi a condiţiilor mizere în care erau ţinuţi.
„Li s-au pus în faţă declaraţii cu litere chirilice, în limba rusă, şi au trebuit să le semneze. Au fost bătuţi noaptea, ziua au fost duşi în celule, în celule nu erau lăsaţi să se dar nu erau lăsaţi să doarmă şi fiecare noapte torţionat, bătut, la urma să semnezi tot”, amintește Helmuth Frauendorfer.
Înfiinţarea Republicii Democrate Germane în 1949 a dat naştere speranţei că situaţia se va îndrepta. Dar potrivit regulilor comuniste, primul pas era controlul absolut asupra societăţii. Ofiţerii nou înfiinţatului Minister pentru Securitatea Statului - STASI - au aplicat cu originalitate lecţiile instructorilor sovietici.
După o perioadă în care a funcţionat ca spaţiu de anchetă pentru NKVD-ul sovietic, Hohenschönhausen a revenit STASI. De-a lungul deceniilor, s-a renunţat la tortură şi la condiţiile infecte din celulă. Metodele de anchetă s-au rafinat. Dar nu au fost mai puţin distrugătoare.
STASI, originală prin „psihologie operativă”
Renunţarea la violenţa fizică mai avea o motivaţie. La începutul anilor 60, Germania Federală a început să răscumpere deţinuţii politici din închisorile est-germane. Oasele rupte şi dinţii lipsă ar fi stricat imaginea democraţiei populare. Aşa că ofiţerii STASI urmau la Postdam cursuri de psihologie operativă ca să controleze conştiinţele.
„Ai fost arestat, te-au pus într-o celulă singur, săptămâni în şir. Pe urmă eşti dus în camera de anchetă şi acolo te primeşte un domn bine îmbrăcat, simpatic. Nu mai zice numărul 312, pentru că odată intrat erai redus numai la un număr, ţi se adresează: Bună ziua, Domnule Muller, ce mai faceţi? Cred că este o neînţelegere, cum de aţi ajuns aici, aşa şi au început să distrugă omul din interior, aşa încât arestatul când e dus în celulă înapoi, să i se facă dor de anchetator. Pentru că era singurul om care a vorbit cu el, asta era metoda psihică. Și erai gata să semnezi tot ce vrea el numai să vorbească cu tine”, povestește directorul adjunct al Memorialului Hohenschönhausen.
Pentru infracţiunile considerate grave se aplicau anchetele maraton.
„Erau folosite metodele de audiere şi anchetă foarte, foarte lungi, unde li se puneau aceleaşi întrebări repetate la nesfârşit, cu pauze destul mici sau fără pauze, iar în aşa zisele pauze nu aveau dreptul la o lumină stinsă sau să poată dormi”, spune Daniela Munke, de la Institutul pentru Arhivele STASI.
Salvarea venea însă de multe ori tot din Vest. Sabine Smasing a reuşit să iasă din Berlinul de Est la 13 ani, alături de sora mai mică şi de tatăl ei. Din nefericire, mama, refugiată deja în Vest, nu a putut să aranjeze şi evadarea celor doi fraţi mai mari. Fuga lor pe tot propriu din 1974 a eşuat:
„Cei doi fraţi au fost reţinuţi, li s-a aplicat câte o pedeapsă în funcţie şi de vârstă, unul de 17 ani, pedeapsă de 3 ani şi 8 luni, celălalt de 19 de ani - 4 ani şi 10 luni, cu executarea totală a pedepsei”, își amintește Sabine Smasing, fostă refugiată din Est.
Îngrozită, mama Sabinei a scris la Amnesty International, apoi Ministerului de Externe German şi până la urmă a convins Departamentul pentru Est-Germani de la Bonn că fiii săi merită răscumpăraţi:
„După câte ştiu eu, statul german a plătit în jur de 60.000 de mărci vest-germane de persoană”, adaugă Sabine Smasing, fostă refugiată din Est.
STASI, teroarea fugarilor spre Vest
Şi Cliewe Juritza a încercat în 1984 să ajungă în Germania Federală prin Ungaria comunistă şi apoi prin Viena. A făcut însă o greşeală majoră. Ajuns la Budapesta, a cumpărat un bilet spre Viena cu o singură călătorie - DUS, ceea ce a stârnit suspiciuni. La Şopron, în apropierea frontierei cu Austria, a fost arestat.
„Pedeapsa mea a fost pronunţată pentru un termen de un an, am ispăşit 10 luni, după care am intrat în categoria persoanelor care erau răscumpărate de statul vest german sau vândute de statul est-german. Pe vremea aceea s-a plătit suma de 96.000 de mărci germane”, povestește Cliewe Juritza, fost deținut politic.
Acestea erau însă excepţiile. Anchetele psihologice ale STASI lăsau urme adânci:
„Un bărbat cu familie stă în anchetă, anchetatorii puteau cu un buton puteau să activeze sunetul telefonului, şi suna telefonul. Ofiţerul ridica receptorul şi zicea doar atât: şi nevasta a fost arestată, bine, bine, şi pe copii îi băgăm la orfelinat. Deţinutul nu ştia, era vorba de familia lui, de altă familie, nu ştia... Şi aşa distrugeau integritatea morală, demnitatea omului”, declară Helmuth Frauendorfer, director adjunct al Memorialului Hohenschönhausen, fostă închisoare RDG.
Deţinuţii care cedau nervos şi începeau să urle de disperare erau duşi într-o celulă antifonată. Ca să scape de coşmar, unii anchetaţi încercau să se sinucidă. Dar la Hohenschonhausen reuşeau de puţine ori. Gardienii erau atenţi ca în celule să nu existe nici un obiect cu care condamnaţii s-ar fi putut măcar răni. Ultimul deţinut de la Hohenshonhausen, arestat în 1989, nu a avut însă nici un gând de sinucidere. Era Erich Mielke, cel din urmă şef al STASI.
„Cel care a iniţiat acest sistem şi l-a controlat, Erich Mielke, el a reclamat, a cerut să fie dus în Berlinul de Vest, din cauza condiţiilor proaste de aici. După momentul reunificării, închisoarea s-a închis”, mai spune Helmuth Frauendorfer.
Astăzi Memorialul de la Hohenschonhausen este vizitat zilnic de elevi, studenţi şi de oricine este interesat să afle povestea sumbră a comunismului. Vizitatorii sunt însoţiţi chiar de foşti deţinuţi politici, cei mai în măsură să vorbească despre ce s-a întâmplat în astfel de locuri.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
