Holocaustul românesc. 300.000 de evrei au murit în urma genocidului organizat de autorități
Sub conducerea regelui Carol al II-lea, a legionarilor şi a mareşalului Ion Antonescu, populaţia evreiască de pe teritoriul României este treptat exclusă din viaţa politică, economică şi culturală, pentru ca apoi să devină victimă a deportărilor şi uciderilor în masă.
Antisemitismul în România devine politică de stat începând cu anul 1938, odată cu primele legi date împotriva populaţiei evreieşti. Primul decret - lege care stabileşte statutul juridic al evreilor din România - este dat de Carol al II-lea. Prin lege li se interzice evreilor să practice comerţul, să închirieze spaţii comerciale, să ocupe funcţii publice
Evreii ajung în Principatele Române încă din secolul al XVI-lea, atraşi de privilegiile acordate de domnitorii români interesaţi să dezvolte comerţul. Cei mai mulţi veneau din Polonia şi Rusia. În Bucureşti, comunitatea evreiască era una extrem de diversificată, formată din croitori, ingineri, comercianţi, medici şi vopsitori. Odată cu unirea Principatelor, cu obţinerea independenţei şi formarea României Mari, autorităţile române doresc o clasă mijlocie formată din români şi nu din minorităţi.
„Evreii erau o populație eminamente urbană și ei ocupau câteva din profesiile care țin de modernitate. Studenții evrei sunt foarte numeroși și românii percep o situație de competiție extraordinară”, explică Adrian Cioflâncă, istoric.
Venit la putere în septembrie 1940 alături de Mişcarea Legionară, mareşalul Ion Antonescu continuă măsurile iniţiate de regele Carol al II-lea. Căsătoria între un evreu şi un cetăţean român este interzisă prin lege.„Printr-o anumită educație și pregătire, aceștia erau vinovați de toate și vinovăția se manifesta printr-o serie de clișee. Evreii sunt cei care exploatează țăranul român, evreul care este cămătar. Clișeul evreu egal comunist era cel care trebuia să justifice măsurile represive”, spune Liviu Rotman, profesor universitar SNSPA.
În 1930 locuiau în România 756.930 de evrei. Populaţia evreiască reprezenta a treia minoritate din ţară. Aproximativ 300.000 locuiau în Basarabia şi Bucovina. Potrivit recensământului realizat în mai 1942, doar 226 şi respectiv 17.033 de evrei mai trăiau în cele două provincii.
În seara zilei de 21 ianuarie 1941, legionarii înarmaţi ocupă posturile de poliţie din București, primăria şi alte clădiri publice. Posturile de poliţie devin centre de tortură pentru cei 2000 de evrei arestaţi de legionari încă din 20 ianuarie, în timp ce pădurea Jilava şi abatorul din Bucureşti sunt transformate în centre de execuţie. Intervenţia Armatei, după trei zile, pune capăt violenţelor şi colaborării dintre mareşalul Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară.
„Există un conflict între soluția foarte violentă, vizibilă, propusă de legionari și soluția coordonată de Antonescu care viza deportări în masă. Antonescu a luat măsuri în momentul în care era sigur de poziţia germanilor”, explică Adrian Cioflâncă.
Pogromul din Bucureşti este urmat, la doar şase luni, de uciderile în masă de la Iaşi. În trei zile sunt omorâţi aproximativ 13.000 de evrei. Ordinul lui Ion Antonescu de evacuare şi autorizarea sa de a executa orice evreu care atacă armata au dat undă verde jandarmeriei şi poliţiei pentru a tortura şi ucide. Acuzaţia adusă populaţiei evreieşti era colaborarea cu inamicul sovietic.
„Iașiul fusese declarat zonă militara germană. Prezenţa germanilor furnizează un alibi și o legitimare pentru autorităţile române. Au ieșit scene de violență colectivă incredibile, masacre în curtea Chesturii sau în diferite cartiere. Evreii care au supraviețuit au fost urcați în două trenuri și asfixiați”, subliniază Adrian Cioflâncă. „Eram 137. La început stăteam ca sardelele, dar pe măsură ce treceau orele oamenii au început să se împuțineze. Când am coborât eram opt”, povestește Iancu Țucărman, supraviețuitor.
Planul autorităţilor române de curăţare a terenului implică şi evacuarea populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina. La 9 octombrie 1941 încep deportările în Transnistria, care se afla în admnistraţia României din august 1941. Potrivit datelor oficiale, circa 120.000 de evrei şi 12.000 de romi şi-au pierdut viaţa în lagărele din Transnistria. „Transnistria era gândită ca loc de exterminare. Au fost cazați în foste colhozuri, gospodării, de multe ori în cocinele de porci”, spune Liviu Rotman.
În octombrie 1942, Ion Antonescu cere oprirea deportărilor în Transnistria. Cea mai importantă decizie este însă aceea de a nu-i trimite la Auschwitz pe evreii din Regat ori din Transilvania de Sud. Așa se face că 292 000 de evrei români supraviețuiesc. Salvarea, dar de această dată prin emigrare, vine și pentru alți 9000 de evrei care reușesc să ajungă în Palestina în perioada 1939-1942.
„Întreaga Transilvanie trebuia să treacă sub ocupație maghiară. Nu se luaseră măsuri, dar se gândeau la acest lucru. Antonescu s-a gândit că, într-un fel sau altul, trebuie să restabilească relațiile cu Occidentul. Nu putea să aibă loc această apropiere trimițându-i pe evrei la Belzec”, spune Liviu Rotman.
La 6 mai 1946, la Bucureşti, începe procesul lui Ion Antonescu. La mai puţin de o lună, fostul conducător este executat pentru crime de război. Mareşalul şi colaboratorii săi erau acuzaţi, în primul rând, că au promovat hitlerismul şi fascismul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
