Generaţia X | Combinatul cu mii de angajați care a ajuns la fier vechi
Fost inginer tehnic în Combinatul Chimic din Brăila, Sorin Cartaş era specialist în producţia de fibre artificiale. Avea un serviciu bun, cu un salariu peste medie. Şi-a dorit totuşi mai mult, aşa că a profitat de libertatea de după '89.
„Imediat după revoluție mi-am făcut o firmă. Am fost a treia firmă din Brăila, înființată împreună cu trei colegi. Toți eram ingineri. Ne-am gândit să îmbuteliem clor. Îmbuteliam clor pe care îl cumpăram de la CCH, Combinatul de Hârtie. Lumea râdea de noi, spuneau: inginerii ăștia au ajuns să vândă în piață. Am vândut foarte mult și a fost foarte bine din punct de vedere financiar”, spune el.
Când banii din această afacere n-au mai venit, fostul inginer de la combinat s-a reprofilat. Atent la ce voia piața, a vândut ce își doreau toți românii la momentul respectiv - televizoare color în anii '90, calculatoare și tâmplarie PVC, atunci când ferestrele termopan erau semnul prosperității oricărei case. Acum are o firmă care se ocupă cu utilajele de construcţii, iar cifra anuală de afaceri este de trei milioane de euro.
„Societatea noastră vinde utilaje de construcții în toată țara. Suntem distribuitori a șapte sau opt firme din Europa, foarte bine poziționate pe plan mondial”, Sorin Cartaș.
În timp ce afacerile lui Sorin Cartaş înfloreau, combinatul în care a muncit în tinereţe dispărea, iar Brăila devenea un oraş tot mai sărac.
„Brăila e moartă, în esență nici nu reușesc să vând ceva în Brăila pentru că nici nu se construiește”, spune omul de afaceri.
Când privește în urmă, barbatul se felicită că a părăsit la timp colosul industrial a cărui poveste a început în 1956, când comuniștii au dat startul construcției combinatului. Trei ani mai târziu, la Chișcani, un sat de lângă Brăila, se dădea în funcțiune fabrica de hârtie și carton, iar în 1964 își începea producția combinatul de fibre și fire artificiale. În mai puțin de nouă ani, puterea comunistă investise în combinat 1,2 miliarde de dolari.
Înainte de revoluție, 12.000 de brăileni intrau zilnic pe poarta acestui combinat. Nici unul dintre ei nu își imagina că 25 de ani mai târziu, aici nu va mai fi decât un morman de fiare vechi.
Declinul a început după Revoluţie, atunci când fabrica de fibre sintetice şi cea de celuloză şi hârtie aveau o singură conducere. Guvernanţii au socotit că ar fi mai potrivit ca uriaşul să fie împărţit în două entităţi. Aşa au luat naştere Dunacor şi Celhart Donaris. În primii ani, şapte mii de oameni au părăsit platforma industrială. În 1996, la Dunacor mai erau 2400 de angajaţi, iar fabrica avea pierderi de peste 15 miliarde de lei şi datorii de 95 de miliarde. Guvernanţii de la acea vreme au ajuns la concluzia că singura soluţie este lichidarea societăţii. Sperau să obţină bani din vânzarea utilajelor. Numai că niciun investitor nu s-a grăbit să cumpere ceva, iar oamenii au fost concediaţi. De atunci, o firmă de insolvenţă încearcă să lichideze ce a mai rămas din vechea fabrică de fire şi fibre sintetice.
„Am fost în discuții, inițial, pentru vânzarea acestui teren cu o firmă din Germania care și-a dorit să facă o fabrică de componente auto. Le-a plăcut zona, le-a plăcut tot, dar n-au mai venit”, spune Ovidiu Neacșu, administratorul unei firmă de insolvență, filiala Brăila.
În acest timp, la Celhart producția mergea bine. Totuși, numărul angajaților se reducea de la un an la altul. După 27 de ani munciți în combinat, Ion Ivan s-a aflat printre primii oameni concediați. Avea 50 de ani. A înțeles repede că în România nimeni nu are nevoie de el. Așa că a plecat în Iugoslavia, unde a lucrat ca tractorist. Condițiile grele de muncă și dorul de familie l-au adus acasă după un an. De la un salariu de 35 de milioane de lei vechi, cât primea la fabrică, a acceptat să ia de șase ori mai puțin: s-a angajat vânzator la un magazin alimentar, de unde a și ieșit la pensie. Chiar și așa, a rămas atașat de ultimul lui loc de muncă.
În 2003, anul privatizării, Celhart asigura 60 la sută din producţia de hârtie a României, mergea în profit şi avea creanţe de recuperat. Noii proprietari, printre care Vladimir Cohn, fost acţionar de la Dinamo, au plătit un milion de euro pentru fabrică, s-au angajat să facă investiţii şi să păstreze cei peste 1500 de angajaţi. Nu au respectat însă niciunul dintre angajamente. Prima listă de disponibilizări conţinea peste 600 de nume. Cei rămaşi nu şi-au pierdut speranţa. Chiar dacă fabrica a început să aibă pierderi, cifra de afaceri era în creştere. În 2008, conducerea Celhart face din nou disponibilizări. Păstrează doar 140 de oameni. Un an mai târziu, opreşte activitatea. La început temporar, apoi definitiv. Iar în 2014, hotărăşte să înlocuiască producţia de hârtie cu altceva.
Unul dintre acționarii Celhart Donaris intenționează ca pe o suprafață de 100 de hectare să construiască un parc fotovoltaic, cu o capacitate de producție de 50 de megawați. Pentru asta, investitorii trebuie să demoleze mai întâi secțiile și bazinele de decantare ale stației de epurare, din fostul combinat.
În timp ce miile de oameni rămași fără locuri de muncă încearcă din răsputeri să își asigure traiul de zi cu zi, autoritățile ridică din umeri. În cei 25 de ani scurși de la revoluție nu au găsit o soluție pentru ei și nu au știut nici cum să atragă investitori.
„Existau niște programe generale de reconversie cu dedicație pentru cei de acolo. Nu cred că au existat la momentul acela astfel de programe”, spune primarul din Brăila, Aurel Simionescu.
„Probabil că nici sprijinul local nu a fost substanțial, astfel încât ei să fie interesați să râmână”, spune Viorel Mortu, președinte interimar al CJ Brăila.
„Suntem dispuși să oferim terenuri, să oferim rețele electrice, surse de apă, transport în comun și alte elemente ce țin de facilitarea activităților de investiții în zona noastră, fie în zona portuară, în zona agricolă sau în zona de construcție industrială”, adaugă el.
Decăderea marelui combinat de la Chişcani şi-a pus puternic amprenta asupra Brăilei.
„Eu cred că cine se plimbă pe străzile din Brăila va vedea o anumită uzură care nu este doar morală, este și fizică. Ea este întreținută prin modul în care au colaborat autoritățile politice, locale, centrale cu mediul economic”, spune Laurențiu Plosceanu, președintele Asociației Române a Antreprenorilor în Construcții.
„Dezindustrializarea a afectat, normal, şi actul cultural. Exista un sistem de abonamente instituit. Deci abonamente în baza cărora, pentru câteva spectacole, oamenii veneau la teatru, deci exista un fel de colaborare între teatru şi instituţiile respective”, spune Anca Cizmaru, regizor.
În cei 25 de ani scurşi de la revoluţie, de industria brăileană s-a ales praful. Nici un investitor de anvergură nu s-a oprit aici şi, din cele 6000 de firme înfiinţate, cele mai multe sunt în domeniul comerţului şi al prestărilor de servicii. Abia în 2014 a apărut o umbră de speranţă. Compania japoneză Yazaki a anunţat că va deschide la Brăila o fabrică de componente auto.
„Până la sfârșitul anului 2016 intenționăm să avem un număr de aproximativ de 1500 de angajați. Investiția Yazaki este de 15 milioane de euro, iar așa cum a fost declarat la conferința de presă de către dezvoltatorul nostru WDP, dânșii, de asemenea, vor face o investiție de 9 milioane de euro, deci în total, 24 milioane de euro”, spune Aura Gabriela Tatler, manager resurse umane Yazaki.
În anii de glorie, pe porțile combinatului de la Brăila ieșeau anual 10.000 de tone de fibre pentru industria de anvelope, 50.000 de tone de celofibră, 14.000 de tone de celofan, 20.000 de tone de carton și 40.000 de tone de hârtie.
Acum, România se află în situația de a importa fire și fibre sintetice, după ce toți producătorii români au tras obloanele. Mai bine stăm la producția de hârtie. În țară funcționează câteva zeci de fabrici mici de hârtie și carton.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News