Generația X. Anca Vasiliu, îndrumătoarea doctoranzilor de la Sorbona
La început buchisea cărţi de literatură franceză, dar după ce s-a mutat la Paris, povesteşte ea, absorbea totul ca un burete. De mai bine de două decenii, îi îndrumă pe francezii şi străinii care aleg această instituţie de învăţământ de prestigiu să devină doctoranzi. A publicat numeroase cărţi, însă doar una este tradusă în limba română.
Timpul liber şi-l petrece în faţa calculatorului sau în biblioteci. Studiază pentru a-şi pregăti cursurile, seminariile, cercetările, articolele șri cărţile. E nevoie de multă muncă ţinând cont că sub îndrumarea ei sunt viitorii doctoranzi.
Anca Vasiliu: „În '90, când lucrurile s-au schimbat brutal, am ales să fac ceea ce voiam dintotdeauna să fac, şi anume filozofie. Şi am obţinut, prin concurs, o bursă la Institutul Cultural Francez de la Bucureşti, care era o bursă pentru a face un doctorat în Franţa. Dar prima experienţă a scrierii în franceză este evident o experienţă dificilă. Pentru că una e să ştii să vorbeşti, să citeşti, să fii „à l’aise” , într-un mediu în care se vorbeşte franceza şi alta este să redactezi. Cred că ideea salvatoare a fost aceea de a mă lansa în a scrie o carte despre care nu ştiam dacă va fi tip[rită vreodată. Am continuat să scriu cu convingerea că va vedea lumina tiparului. Prima mea carte publicată în Franţa, care se cheamă "La traversee de l'image", datorez lui J. Claude Larion acest titlu şi apoi o carte mai mare despre iconografia din Moldova”.
Această din urmă carte a fost publicată în franceză şi italiană şi tradusă în limba germană. Anca Vasiliu a publicat apoi "Diafan", teza sa de doctorat. Aşa şi-a petrecut primul deceniu la Paris: a publicat trei cărţi şi apoi a intrat, prin concurs, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiintifice.
Anca Vasiliu: „Ca un fel de sportiv intelectual, să spunem aşa, am conferenţiat, am fost în seminarii, am predat, întotdeauna alegând şi forţând uneori nota să vorbesc în franceză pentru că este limba în care cred că gândirea mea se exprimă acum cel mai fidel şi mă simt bine când reprezint Franţa, dar cu un nume pe care toată lumea îl reperează ca fiind românesc sau în orice caz nefrancez. Deci, sunt aşa, un fel de struţo-cămilă. Mi se fac complimente pentru felul în care scriu în limba franceză, cu ideea că doar străinii mai au grijă acum despre cum se exprimă în limba franceză, ceea ce e un compliment a la francais, aşa cu două tăişuri. Am şansa imensă de a avea drept hobby propria mea meserie şi consider că a-ţi face meseria din ceea ce iubeşti e un lux nemaipomeit”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
