Educația, prioritate în România regală. Cum și în cât timp s-a construit liceul „Lazăr”
Când, la 10 mai 1866, prinţul Carol I a intrat în noua sa capitală, România avea multe urgenţe politice. Exista riscul ruperii Unirii de la 1859 şi al unei noi ocupaţii ruso-turce. Eliminarea acestor ameninţări necesita decizii cu bătaie lungă. Pentru Independenţă era nevoie de ofiţeri instruiţi, iar pentru păstrarea Independenţei de forţă economică. Dar forţa statului vine din taxe plătite la timp şi din cheltuirea eficientă a banilor publici. Şi Alexandru Ioan Cuza, şi Carol I au înţeles că EDUCAŢIA este cheia tuturor acestor priorităţi.
Generaţia care a făcut Unirea de la 1918 a fost educată în vremea regelui Carol I. Întreaga generaţie împărtăşea, în linii mari, acelaşi proiect de viitor. Disciplina în care a trăit tânărul cuplul moştenitor, Ferdinand şi Maria, viitorii suverani ai României Întregite, severitatea în care au fost crescuţi oameni politici precum premierul Unirii, Ionel Brătianu, şi fraţii săi, rigoarea noilor şcoli primare de la sate unde istoria românilor din toate provinciile istorice era obiect de studiu prioritar - toate vădeau aceeaşi ţintă. Dar această coeziune a fost rezultatul unui efort de decenii a elitelor politice.
Peste 90 la sută din populație, analfabetă
Cronometrul a pornit de la proporţia de 90% populaţie analfabetă.
Alexandru Istrate, istoric: „Pasul decisiv a fost făcut în timpul lui Cuza, avem reformele din sistemul de învăţământ şi ele au fost corelate cu reformele, nu neapărat cu reformele din domeniul juridic, cât cu reformele din domeniul patrimoniului. Cuza şi guvernările din timpul lui au propus o redimensionare şi o reevaluare a locului educaţiei în societatea românească. În ce sens? Școala nu mai era, prin definiţie, locul în care elevul se întâlnea cu profesorul. În jurul şcolilor, în clădirile, în instituţiile şcolilor se creau pe parcurs, în funcţie de posibilităţile financiare, muzee. Copiii, când veneau la şcoală, nu doar citeau sau recitau o poezie... Mergeau în bibliotecă, priveau colecţii care se închegau într-adevăr greu, treptat, dar se închegau”.
Un prim decret al lui Cuza legat de învăţământ datează din chiar primul său an de domnie. La 7 decembrie 1959, domnitorul hotărăşte înfiinţarea a două noi gimnazii în Bucureşti, pe lângă gimnaziul Sf. Sava, deja existent. Numele alese sunt relevante pentru proiectul de ţară al vremii: „Matei Basarab”, în memoria acestui domn care a înfiinţat tipografii pentru cărţi în limba română, a scos slavona din biserici şi a pus fundamentul culturei române, şi „Gheorghe Lazăr”, în memoria „răsposatului doctor Gheorghe Lazăr, care a restituit limba română în dreptul său de limbă de studii şi a fost întemeietorull şcoalelor naţionale în acest prinţipat".
Liceul Lazăr, clădit în vremea lui Carol I
În ciuda decretului domnesc, înfiinţarea celor două gimnazii nu însemna însă şi construirea de clădirilor necesare:
Liceul Gheorghe Lazăr a funcţionat multă vreme „în casele domnului Gheorghe Măcescu de la Jigniţa, Coloarea Roşie, numărul 35”. Nici după 30 de ani, situaţia nu era mai bună: „cinci camere pentru clase, una pentru secretariat, una pentru cancelarie, una pentru servitor şi un cabinet de fizică". Este momentul în care Ministerul Instrucţiunii Publice decide să finanţeze construirea mai multor clădiri şcolare.
O parte din terenul pentru liceul „Gheorghe Lazăr” a fost cedat de Ministerul Economiei şi Domeniilor care plănuia să facă, aici, lângă Parcul Cişmigiu, gara centrală. O altă bucată de teren a fost cedată de Primărie. Anunţul pentru licitaţia de construcţie a fost publicat mai 1889, iar peste un an, regele Carol, regina Elisabeta şi principele Ferdinand au inaugurat liceul „Gheorghe Lazăr”, aşa cum îl cunoaştem astăzi.
Cel mai vechi liceu din România
Situaţia era similară la Iaşi.
Alexandru Istrate, istoric: „Liceul Naţional îşi asumă destinul şi continuitatea Academiei Mihăilene. În scriptică, în ceea ce priveşte reprezentativitatea unui liceu, Liceul Naţional ar fi, să spunem, cel mai vechi. Are...1834... dacă ar fi să acceptăm provocarea istoriei, el ar fi cel mai vechi. Abia spre final de secol XIX, Iaşiul începe să-şi clădească, să-şi zidească propria istorie, propriul destin în ceea ce se cheamă tema învăţământului românesc. Pentru că, până pe la 1880, aproape toate şcolile din Iaşi funcţionau în clădiri închiriate. Din raţiuni financiare sau ceea ce am denumi astăzi regimuri de proprietate, nu a existat contextul favorabil ridicării unor licee. Pentru învăţământul preuniversitar, Liceul Costache Negruzzi este emblematic la sfârşit de secol XIX, când, în doar trei ani de zile, la îndemnul lui Spiru Haret, susţinut financiar de Guvernul de la Bucureşti, se ridică o frumuseţe de clădire pe colinele Copoului.
Potrivit legii instrucţiunii publice semnată de Alexandru Ioan Cuza în noiembrie 1864, învăţământul primar a devenit obligatoriu. Dar lipsa de învăţători, de şcoli şi de manuale, dar şi reticenţa ţăranilor de a-şi trimite copiii la şcoală ridicau în continuare obstacole. S-au instituit amenzi mari pentru părinţii care refuzau să îşi lase copiii la cursuri.
Carol I şi regina Elisabeta au încurajat permanent învăţământul şi meritele academice prin donaţii către şcoli, universităţi, Academie şi prin finanţarea de burse. Veniturile Domeniilor Coroanei ajungeau la zeci de şcoli primare şi orfelinate cu şcoli-internat.
Spiru Haret, un ministru de geniu
Dar abia după Independenţă, investiţiile în educaţie s-au multiplicat. Matematicianul Spiru Haret, ministru liberal al Educaţiunii şi Cultelor, vreme de trei mandate, s-a bucurat şi de susţinerea fermă a partidului său, şi de sprijinul regelui Carol I. Rezultatele au fost uimitoare.
Născut la Iaşi, într-o familie de judecători, liberalul Spiru Haret a studiat matematica şi fizica la Paris datorită unei burse. O bursă pentru studii matematice creată de politicianul conservator Titu Maiorescu. Susţinută în ianuarie 1978, la Sorbonna, teza sa de doctorat - Mecanica socială - a devenit una din primele lucrări de referinţă în sociologia matematică. Întors în ţară, armeanul Spiru Haret devine profesor la Universitatea Bucureşti şi intră în politică. În 1897 este pentru prima dată ministru.
Reformele gândite de el, în 12 ani, aproape au dublat numărul ştiutorilor de carte, de la 22% la 39%.
Mandatele Spiru Haret nu au fost consecutive, dar succesorii săi la minister nu i-au răsturnat deciziile.
Reformele lui Spiru Haret se bazau pe studii îndelungate şi dezbateri intense conduse de un ministru erudit, el însuşi profesor universitar şi academician.
Carol Căpiţă, expert în politici ale educației: „O bună parte a reuşitei reformei sale, reformelor, că e un şir, se datorează înţelepciunii de a alege tineri bine pregătiţi. I-a trimis în Occident să noteze tot ce se întâmplă. Şi s-au întors cu o expertiză acumulată în multe ţări din Europa Occidentală şi au putut constitui un corp de consilieri aproape imbatabil la standardele epocii. El a introdus ideea aceasta a unei conduceri aproape colegiale pentru problemele de educaţie”.
Între 1897 - 1901, adică în patru ani, în Regat s-au ridicat 2.343 de şcoli. În trei dintre aceşti patru ani, ministru al „educaţiunii„ a fost Spiru Haret. În plus, clasa de mijloc îşi trimitea din ce în ce mai des copiii la licee.
Continuitatea, cheia pentru politicile educației în vremea lui Carol
Continuitatea în politicile educaţiei ţinea şi de standardele impuse vieţii publice de şefii marilor partide. Şi liderii liberali Ion C. Brătianu sau Dimitrie Sturza, şi liderii consevatori, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu sau Petre Carp, erau oameni cu o excelentă educaţie. Întreaga conducere politică şi academică a ţării considera că învăţământul este esenţial, drept care miniştrii Educaţiunii Publice erau deseori personalităţi de prim-rang, inclusiv în partidul lor. Datorită acestor oameni, Marea Unire a devenit mai întâi plauzibilă.
Toţi copiii care mergeau la şcoală în jur de 1900 - adică viitorii soldaţi în Primul Război Mondial - învăţau la istorie că naţiunea română nu şi-a statornicit încă hotarele.
Manualul de Istoria Românilor, ediţia 1899 - scris de academicianul Grigore Tocilescu, reluat mulţi ani după -, atragea atenţia copiilor că: „Noi, românii din Regat, suntem înconjuraţi de toate laturile de fraţi de acelaşi sânge, că întreaga Basarabie, jumătate din Bucovina şi Maramureşul, partea cea mai mare din Ardeal şi o fâşie lată în Banatul Ungariei răsăritene, ca şi întregul mal sudic al Dunării, sunt locuite aproape numai de români”.
Iar în Ardeal, „teritoriul lingvistic al Românilor se întinde ca o pânză albă, pe care numai ici şi colo o împestriţează mici insule de saşi, de secui şi de maghiari”.
În plus, domnia scurtă a lui Mihai Viteazul, Voievodul Unirii de la 1600, este tratată pe parcursul a 30 de pagini, mai mult decât oricare alta.
Cât despre studiile superioare, elita politică şi intelectuală prefera Parisul, Viena, Berlin sau Londra Bucureştiului sau Iaşiului. În prima parte a domniei lui Carol, din simplu motiv că cele două universităţi abia fuseseră înfiinţate. Ulterior, pentru că vârfurile academice îşi doreau specializări mai sofisticate decât se puteau obţine în ţară. Dar în cea mai mare parte din cazuri, românii plecaţi la studii în străinătate se întorceau şi profesau în ţară. Bucureştiul magnetiza. Erau posibile cariere în ştiinţe, medicină, inginerie şi arhitectură.
Înainte ca Unirea din 1918 să devină fapt, meritocraţia transformase România într-o ţară în care merita să trăieşti.
Citiți și: A început şcoala. Ce schimbări sunt anul acesta în învăţământ
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
