Exclusiv| Povestea Cuminţeniei Pământului
Astăzi s-a încheiat subscripţia publică pentru cumpărarea „Cuminţeniei Pământului” de la moştenitorii inginerului Romaşcu. Premierul Cioloş ia însă în calcul prelungirea subcripţiei. Cinci milioane de euro vin de la Finanţe, dar până la 31 octombrie sunt necesare 11 milioane. Indiferent care va fi decizia autorităţilor, statuia şi autorul ei au devenit mai cunoscuţi. Mai puţin cunoscută a rămas familia care a recuperat lucrarea după un proces îndelungat. În exclusivitate, fiica şi nepotul inginerului Romaşcu, dar şi un martor din tabăra comunistă, vă spun Povestea Cuminţeniei Pământului. Un documentar de Elena Vijulie.
Partea întâi
Partea a doua
22 decembrie 1989. În studioul 4 al televiziunii române năvălesc manifestanţii. Vorbitorii se perindă în faţa camerelor de luat vederi. În dezordinea cvasi-generală, câţiva angajaţi ai televiziunii încearcă să menţină cât de cât ordinea. Regizorul de platou, Dinu Viloiu, se ocupa de obicei de transmisiuni muzicale. Ştia de la Europa Liberă despre căderea Zidului Berlinului, dar şi despre ascensiunea lui Ion Iliescu între reformiştii din Partidul Comunist. Nu spera că familia sa ar putea să recupereze vreuna din cele 3 case naţionalizate de comunişti sau „Cuminţenia Pământului”, sculptura stranie a lui Brâncuşi de care bunicul său se îndrăgostise în tinereţe.
Dinu Viloiu, nepotul inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietar al „Cuminţeniei Pământului”: „În celebrul studio 4, dar a fost atâta lume acolo că nu am reuşit să fac ordine deloc.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Cu soţul m-am dus, noaptea, ca să-l luăm.”
Reporter: „Aţi sperat că revoluţia va schimba lucrurile în bine?”
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Nici nu m-am mai gândit. Am aşteptat să meargă viaţa mai departe cu ce putea să ne aducă, şi bine şi rău.”
În decembrie 1989, nu s-au putut apăra de aşa-numiţii terorişti nici oamenii, nici operele de artă. Zeci de tablouri de la Muzeul Naţional de Artă, au fost găurite de gloanţe, cele mai multe intenţionat pentru că au fost împuşcate personajele, mai ales cele feminine. Lucrarea lui Brâncuşi „Cuminţenia Pământului" a scăpat nevătămată, o apariţie prea modestă ca să atragă atenţia.
1910 - „Cuminţenia Pământului” este expusă la Bucureşti în sala Panorama Griviţa, la a IX-a Expoziţie a Tinerimii Artistice. Pe afiş figurau Arthur Verona, Camil Ressu, Gheorghe Petraşcu sau Friedrich Storck. Expoziţia este deschisă de Majestatea Sa Regina Elisabeta şi de Principesa Maria, viitoarea regină.
În ciuda legendei, sculptorul de 34 de ani - care trimisese „Cuminţenia Pământului” de la Paris - nu mai era demult un ţăran, fie el şi genial. Copil al unei familii numeroase din satul Hobiţa, Gorj, este încurajat să sculpteze în lemn în primul rând de băcanul şi cârciumarul Zamfirescu din Craiova, la care se angajase. În 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii deşi depăşise demult vârsta. Meşterii saşi, unii dintre ei profesori pentru care Brâncuşi a lucrat la Craiova, l-au trimis la Viena imediat după absolvirea din 1897. Au urmat apoi studiile universitare la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti.
Momentul era favorabil. Cercurile artistice de la Bucureşti, susţinute de publicul educat şi cu dare la mână, prosperau.
Cristian Robert Velescu, profesor la Universitatea de Arte Frumoase Bucureşti: „Adevărata viaţă artistică era favorizată de interesul colecţionarilor. Aceşti oameni erau îndeajuns de avuţi ca să nu privească fenomenul artistic ca pe o investiţie. Ei doreau să fie înconjuraţi de obiecte frumoase.”
Ajuns la Paris în 1904, Brâncuşi s-a întreţinut din banii trimişi din ţară, adică o bursă şi sume din comenzi româneşti.
Doina Lemny, critic de artă specializat în Brâncuşi, Centrul Pompidou, Paris: „La început de secol erau două cartiere de artişti în Paris, Montmartre şi Montparnasse, care-şi schimbau ideile, ori Brâncuşi trebuia să se orienteze. Acţionau în perioada aceea un Modigliani, Picasso care ajunge şi el în Paris.”
Totuşi, adevărata şansă a unui studiu intens şi a unei lansări în marea lume a artei europene a venit graţie unor binefăcătoare cu sânge albastru din România, Maria Bengescu şi Otilia Cosmuţă. Aflate la Paris, ele l-au recomandat marelui sculptor francez Auguste Rodin, aflat la vârsta de 67 de ani. Între februarie şi aprilie 1907, Brâncuşi lucrează în atelierul acestuia ca practician.
Cristian Robert Velescu, profesor la Universitatea de Arte Frumoase Bucureşti: „El învăţase de la Rodin tot ce putea învăţa doar privindu-i sculpturile. De aceea s-a bucurat când a putut să-l părăsească pe Rodin.”
Doina Lemny, critic de artă specializat în Brâncuşi, Centrul Pompidou, Paris: „A fost foarte importantă această decizie, deşi riscantă pentru că trebuia să se întreţină, să-şi găsească un drum al lui, propriu.”
Soluţia a venit tot din România. Fără condiţionări stilistice, Brâncuşi primeşte de la văduva unui avocat din Buzău, Stănescu, comanda unui monument funerar. Adică bustul defunctului şi chipul soţiei îndurerate. „Rugăciunea” de la Buzău, „Cuminţenia Pământului” şi „Sărutul”, toate create în 1907, sunt de o simplitate excepţională. Brâncuşi nu sculptează chipuri, ci idei.
Doina Lemny, critic de artă specializat în Brâncuşi, Centrul Pompidou, Paris: „Închipuiţi-vă, ca să instalezi în primul deceniu al secolului al XX-lea un nud feminin într-un cimitir trebuia deja mult curaj şi trebuia să fii acceptat. Numai că acest nud feminin este atât de bine poziţionat, îngenunchiat, încât părţile sexuale sunt disimulate, mâinile vin într-o poziţie de rugă şi, deci, ea devine ideea rugăciunii.”
În această perioadă de frământări, în care Brâncuşi îşi definea propriul stil, veritabila piaţa de artă din România s-a dovedit providenţială. Unul dintre cei care l-au ajutat să-şi vândă lucrările a fost chiar profesorul său, sculptorul Fritz Storck, primul rector de la Belle Arte şi unul dintre iniţiatorii Tinerimii Artistice. Astfel de prietenii existau şi între artişti şi colecţionari. Pictorul Gheorghe Petraşcu era un apropiat al familiei Storck, la fel ca bunul său coleg de liceu, acum un renumit inginer în construcţii, Gheorghe Romaşcu.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „S-au împrietenit la şcoală şi au plecat împreună la Galaţi, pentru că nu mai era liceu la Tecuci. De acolo au fost împreună până a murit Petraşcu. Au fost prieteni, ca fraţii.”
În această ambianţă, inginerul Romaşcu îl va cunoaşte pe Brâncuşi:
Reporter: V-aţi născut într-o casă în care exista deja „Cuminţenia Pământului”.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Exista. În 1910 a luat-o tata. Era prieten cu Brâncuşi. Am găsit-o în casă şi am copilărit cu ea.”
Spirit liber, inginerul Romaşcu a ignorat disputa creată de „Cuminţenia Pământului” la expoziţia Tinerimii Artistice din 1910. În Bucureştii de atunci, însă, întocmai ca acum, sculptura a stârnit un adevărat scandal.
Alexandru Vlahuţă, care i-a spus idol păgân, a fost unul dintre cei indulgenţi.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Ea vine din timpuri străvechi, din artă preistorică, dar lansează şi modernitatea operei pentru că ea nu reproduce chipul unei femei, nici nu are importanţă dacă e frumoasă sau nu, de altminteri Brâncuşi, în toată creaţia lui, nu reproduce chipuri de femei frumoase, nu asta l-a interesat, ci o anumită trăire, o anumită poziţie şi poziţia „Cuminţeniei pământului” este poziţia unei femei introvertite, într-o poziţie pioasă, de meditaţie, de gândire asupra ei însăşi. Amintiri frumoase am cu părinţii mei în casă, cu tatăl meu, care era un om extraordinar. Şi mama mea la fel. Margareta Romaşcu. Elegantă, frumoasă. Îl aştepta pe tata întotdeauna acasă numai dantele, elegantă. Îl primea cand venea la prânz la masă.”
Reporter: Suntem la Casa Romaşcu, domnule Viloiu, casa bunicului dumneavoastră, unde aţi locut în primii ani ai copilăriei.
Dinu Viloiu, nepotul lui Gheorghe Romaşcu, proprietar al „Cuminţeniei Pământului”: „Mama mea a fost născută aici. În casă. Erau trepte de marmură albă şi ca o balustradă şi acolo era pusă „Cuminţenia Pământului”, dincolo de aceste uşi. Şi mai stătea şi acolo, în biroul bunicului, la comanda lui. Mama mi-a zis că a dus-o şi ea acolo. Acesta era biroul casei, aici stătea „Cuminţenia Pământului”.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Era o lume elegantă, care s-a ocupat de lucruri frumoase, de artă, de pictură. Acum nu mai văd această preocupare care era atunci.”
În 1926, anul vizitei legendare a Reginei Maria la New York, lumea românească pasionată de frumos a urmărit cu emoţie cel mai cunoscut proces din istoria artei. Constantin Brâncuşi, înconjurat la Paris de mari artişti şi colecţionari, era deja un nume consacrat. Maniera sa excepţională de a lucra materialul brut fără model îi adusese notorietate:
Doina Lemny, critic de artă specializat în Brâncuşi, Centrul Pompidou, Paris: „Primeşte o comandă să facă un bust al baronesei Renee Irana Frachon. În primă fază un portret normal, apoi îi taie umerii, reduce şi gâtul, începe să şlefuiască faţa, reduce şi nasul, îi reduce şi ochii şi îi închide şi rămân numai nişte urme de ochi, un nas foarte uşor ieşit în relief. O intitulează „Muza adormită” al cărei oval redă toată frumuseţea chipului feminin.”
Sunt ani în care Brâncuşi lucrează neîntrerupt în atelierul său din Impasse Rossin, în inima cartierului Montparnasse. Este asaltat de colecţionari. Cei mai mulţi sunt americani. Uneori se intersectau în atelierul lui Brâncuşi cu Marcel Duchamp. Artist de avangardă, Duchamp şoca cel puţin la fel de tare ca Brâncuşi. În 1920, românul expusese la Salonul Independenţilor de la Paris lucrarea „Prinţesa X”. Chiar şi spiritele libere o confundaseră cu un falus. Dar Duchamp, expert în PR, întoarce orice controversă în favoarea lor. Prietenia dintre Brâncuşi şi Duchamp devenise ea însăşi un brand: francezul sofisticat care „distruge pictura” şi ţăranul din Carpaţi. În 1926 expun la prestigioasa galerie Brummer de la New York. Va urma altă ocazie, în 1933.
Cristian Robert Velescu, profesor la Universitatea de Arte Frumoase Bucureşti: „Brâncuşi îşi preţuia foarte mult efortul creator, preţurile erau destul de ridicate şi Duchamp îi scrie să corecteze preţurile în jos pentru că Brummer vrea să vândă lucrările, nu să îl înspăimânte pe vizitatori.”
La vamă, însă, funcţionarii taxează lucrările lui Brâncuşi drept piese industriale, adică cu 40% din valoare. Văzând „Măiastra", vameşii americani nu credeau că au în faţă o pasăre. Drept urmare, pentru prima dată în istorie, un tribunal a fost pus în situaţia să hotărască dacă un obiect este sau nu operă de artă.
Doina Lemny, critic de artă specializat în Brâncuşi, Centrul Pompidou, Paris: „Acuzarea spunea că nu este o pasăre pentru că nu are picioare, nu are pene, nu are cioc, nu are forme de pasăre, iar ceilalţi încercau să spună că în arta modernă este sugestie ş.a. Procesul a durat doi ani şi, în noiembrie 1928, Brâncuşi primeşte o telegramă de la avocatul lui din New York şi-i spune că au câştigat procesul. Îi spune: nu numai dumneavoastră, dar arta modernă a câştigat.”
Celebru şi pe deplin recunoscut, Brâncuşi devine de la acest moment un adevărat reper în arta plastică occidentală. Dar Brâncuşi caută mai departe. În anii 30 este foarte aproape de a-şi împlini visul de arhitect: un templu al iubirii, comisionat de un maharajah din India. Seria Păsărilor în spaţiu, atât de stilizate încât definesc ideea de zbor, făcea parte din acest scenariu. Dar proiectul cade înainte de a fi început.
Soluţia vine şi de această dată din România. Ca şi inginerul Romaşcu în 1910, Arethia Tătărescu a dovedit o intuiţie fantastică preţuind libertatea totală a artistului.
Al doilea război mondial a năvălit cu furie peste România. Dar înfrângerea lui Hitler nu a însemnat finalul tragediei. În toamna lui 1944, forţele sovietice de ocupaţie numărau în România un milion de soldaţi.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Atunci am trăit clipe de groază, pentru ca au venit ruşii să ne spargă casa, să intre peste noapte peste noi. Au venit ruşii şi era la noi un prieten colonel... Grigoriu. A ieşit pe uşa din spate şi a tras cu arma, că ne rupeau uşa şi intrau ruşii peste noi în casă.”
Cuminţenia Pământului a rămas atunci la locul ei. Dar la nici jumătate de an de la abdicarea forţată a Regelui Mihai, naţionalizarea din iunie 1948 şi confiscările care au urmat aduc catastrofa. Pentru milioane de români, lumea a devenit de nerecunoscut.
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Ne-au spus să plecăm. Ne-au spus: Casa a intrat în patrimoniul statului şi pe noi ne muta. Unde, cum, în ce fel n-au spus. Ne-am trezit cu un camion la poartă în aceeaşi zi.”
Dinu Viloiu, nepotul lui Gheorghe Romaşcu, proprietar al „Cuminţeniei Pământului”: „Au intrat, au scos lucrurile şi le-au pus pe trotuar. Nu puteai să spui nimic. Trebuie să plecaţi acum. Nu încăpeau toate ca să le luăm.”
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Tata a luat-o (Cuminţenia Pământului – n.r.) şi au pus-o ăia cu camionul pe trotuar, în faţa casei. Şi a stat o noapte pe trotuar.”
Spolierea era sistematică. Într-o primă fază, au fost vizate categoriile cele mai bogate. De la familia regală la marii industriaşi, foştii lideri politici şi marile familii boiereşti cu vaste proprietăţi rurale. Ulterior, zeci şi sute de condamnări politice erau însoţite de confiscarea averii. Prin urmare, confiscările au afectat toate categoriile sociale.
Mădălin Hodor, cercetător CNSAS specializat în analiza nomenclaturii şi Securităţii: „Se căra cu camionul o cantitate uriaşă de bunuri. Erau încărcate în camioane şi duse la o întreprindere creată special în acest scop, care se numea Steagul Roşu.”
Până la urmă, familia Romaşcu primeşte primeşte aprobarea să stea - doi copii, soţii Viloiu şi bunicii Romaşcu - în apartamentul de trei camere din strada Silfidelor 4, aflat pe numele de domnişoară al Margaretei Romaşcu, soţia inginerului.
Ideologic, tot ceea ce avea legătură cu vechea Românie trebuia să dispară. În această lume, Brâncuşi, sculptor de idei şi de nevăzut, nu avea ce să caute. „Cuminţenia Pământului” a rămas neatinsă pe servanta din Silfidelor 4. Operele marelui sculptor erau interzise publicului.
Cristian Vasile, istoric specializat în analiza propagandei comuniste: „Erau condamnate pe motiv de cosmopolitism, de formalism, de artă non-realistă, de artă abstractă care devenise indezirabilă.”
După moartea lui Stalin, în martie 1953, atitudinea regimului faţă de Brâncuşi se schimbă. Şi nu numai faţă de Brâncuşi. Republica Populară Română dă semne că vrea să-şi recapete timid legăturile cu Occidentul şi propriile conştiinţe. Lupta pentru putere de la Moscova îi dăduse de gândit şi stăpânului de la Bucureşti. Gheorghe Gheorghiu Dej îngăduie o uşoară relaxare. Apare, pentru prima dată, ideea unei retrospective Brâncuşi la Bucureşti:
Pavel Ţugui, ministru-adjunct al Culturii între octombrie 1953 şi decembrie 1956: „Trebuia să se găsească o soluţie, o hotărâre oficială de stat, ca Constantin Brâncuşi şi opera lui să fie în mod oficial prezentată poporului român în ţară. A spus frontal Ressu. Ţugui! Tu eşti acolo, poate că se mai schimbă lucrurile.”
Statul comunist nu îşi epuizase însă foamea, nici de oameni, nici de opere de artă. Din sufrageria apartamentului din Silfidelor, „Cuminţenia Pământului” urmăreşte arestarea lui Petre Viloiu, primul soţ al Paulei Romaşcu, acum Ionescu, proprietara sculpturii. Şi sculptura urma să plece în curând...
Paula Ionescu, fiica inginerului Gheorghe Romaşcu, proprietară a „Cuminţeniei Pământului”: „Nu eram acasă. Eram după târguieli. Cand m-am întors, mama mi-a spus: L-au luat pe Petrică. Am primit o hârtie în care era scris că numitul Petre Viloiu a decedat în închisoare. Nu ştim când a murit. Dar ne-a spus cineva din închisoare că avea o gaură în burtă şi nu mai avea dinţi în gură.”
Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „Deşi Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, pregătirile pentru celebrarea lui la împlinirea a 80 de ani se întind pe întreg anul 1956. Bugetul de achiziţii fusese aprobat încă din 1955. Au fost plătite, de pildă, ansamblul de la Buzău, statuia Rugăciune şi bustul avocatului Stănescu.”
Statul a preluat lucrările de la Buzău cu acte în regulă, acte ce pot fi verificate şi astăzi. Pentru „Cuminţenia Pământului” nu are acte de proprietate.
Fostul adjunct de la Ministerul Culturii susţine şi acum că documentele de vânzare-cumpărare există.
Pavel Ţugui, ministru-adjunct al Culturii între octombrie 1953 şi decembrie 1956: „Nu s-au cercetat toate arhivele.”
De-a lungul celor 9 ani de proces, statul a susţinut că a cumpărat statuia în 1957 de la inginerul Romaşcu, iar familia că a fost confiscată. Dar pe nici unul din documentele invocate în instanţă nu apare vreo semnătură a unui membru al familiei Romaşcu, care să certifice vânzarea. Avocatul Muzeului Naţional de Artă, Marian Lupaşcu, admite că un proces verbal de predare, un ordin de transfer şi o notă de conservare, toate semnate NUMAI de funcţionari, nu au cum să ateste tranzacţia cu familia Romaşcu.
Marian Lupaşcu, avocatul Muzeului Naţional de Artă: „Am căutat la Ministerul Învăţământului, la Ministerul Culturii, Ministerul de Finanţe... Pentru că era important să vedem dacă suma aceea de 25.000 a fost plătită cumva. Nu am găsit nimic, nici un document care să ateste că a avut loc vânzarea.”
Bogdan Grabowski, avocatul familiei Romaşcu: „Au fost 6 judecători care au dat dreptate moştenitorilor familiei Romaşcu. În cursul procesului, una dintre fiice a decedat şi locul acesteia în proces a fost luat de fiica pe care o avea. Deci acum Cuminţenia Pământului se află în proprietatea uneia dintre fiice acestea şi a unei nepoate. Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu.”
Dan Suciu, purtătorul de cuvânt al Băncii Naţionale a României: „Atunci când statuia a revenit în centrul atenţiei, Muzeul Naţional Cotroceni a spus că nu are capacitatea de a gestiona un flux mai mare de vizitatori, era o zonă de siguranţă pe care o impune locul. Atunci s-a optat pentru Banca Naţională ca o zonă de neutralitate şi de încredere şi a fost considerat un lucru extrem de onorant.”
Un prea discret expert al Băncii Naţionale a remarcat în timpul filmărilor că sculptura lui Brâncuşi seamănă cu aurul. Nici cea mai performantă aparatură foto sau video nu poate prinde pe deplin nici aurul, nici Cuminţenia Pământului. Ca să ştii dacă statuia e sau nu frumoasă, trebuie să te apropii cu adevărat.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
