DOCUMENTAR | Arma secretă a regimului comunist
Regimul comunist a urmărit aplicarea unei utopii, cea a unei societăți fără clase, fără proprietate privată, condusă fără birocraţie sau instituţii de forţă. Ca orice utopie, şi utopia marxistă s-a dovedit inaplicabilă. Ca să desemneze perioada dintre prezentul mizer şi viitorul comunism luminos, puciștii din 7 noiembrie 1917, în frunte cu Lenin, au folosit termenul de „dictatură a proletariatului”. Dar nici „dictatura proletariatului” nu a existat cu adevărat. Regimul comunist a fost o „dictatură ASUPRA proletariatului”. Cine exercita această dictatură? Lenin a numit „noua clasă” conducătoare oligarhie. Stalin şi documentele comuniste secrete au vorbit despre nomenclatură.
Puterea și resursele nomenclaturii comuniste
În statele comuniste, puterea era exercitată de membrii nomenclaturii, adică de persoanele numite în cele mai importante funcţii în partid şi în stat. Ei luau deciziile politice şi economice, ei hotărau măsurile represive interne şi politica externă. Potrivit celor mai valoroase studii asupra nomenclaturii sovietice, această piramidă a privilegiaţilor reprezenta 1,5% dintr-o populaţie de peste 200 de milioane. Din cei 1,5% făceau parte circa 150 de înalți oficiali din Comitetul Central și Secretariatul General al partidului comunist, apoi, pe scara ierarhică, în jur de 250.000 de persoane din aparatul politic, de stat și din instituțiile de forță, din republici, regiuni, județe și mari orașe. Acestora li se adăugau jumătate de milion de responsabili din economie. Luând în calcul și familiile și protejații acestora, numărul nomenclaturiștilor se ridica, se pare, în anul 1970, la circa 3 milioane.
Indiferent de perioadă, datele privind nomenclatura comunistă sunt greu de aflat. Încă din 1921-1922, când a început să fie folosit termenul de nomenclatură, toate documentele privind această castă închisă erau secrete.
Un secret bine păzit, pentru că infirma egalitatea comunistă
Marea problemă a nomenclaturii era că, potrivit ideologiei comuniste, această clasă privilegiată nu trebuia să existe. Conducerea ar fi trebuit să aparţină poporului, ceea ce nu s-a întâmplat nici o clipă. Prin urmare, toate informaţiile privind nomenclatura erau secretizate. Erau văzute de un număr foarte restrâns de înalţi oficiali. Nici o publicație de propagandă nu a scris vreodată despre nomenclatură. Uneori, costurile privilegiilor puteau deveni muniție în lupta pentru putere, sub acuzaţii publice de risipă sau deviaționism de dreapta. Dar niciun stat comunist nu putea admite că, în comunism, nomenclatura este cea care exercită puterea. După desfiinţarea proprietăţii private, nomenclatura era singurul angajator şi singurul deţinător al resurselor din societate. Existenţa nomenclaturii demonstra că egalitatea comunistă era o minciună.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Problema a apărut din chiar primii ani ai regimului comunist. La trei ani de la naţionalizare şi confiscarea moşiilor, Lenin constata că se afla într-un stat polițienesc cu o birocrație uriașă. Majoritatea populației suferea de foame şi el însuşi ordona ca teroarea să fie exercitată inclusiv asupra muncitorilor și soldaților, adică asupra celor care ar fi trebuit să conducă noul regim.
„Marx a spus că mai întâi izbucnește revoluţia în ţările dezvoltate, în Anglia, unde era un proletariat cu experienţă, muncitori numeroși şi industrie puternică. Lenin spune nu, în țara cea mai slabă a capitalismului, unde sunt crizele cele mai multe. În Rusia. Veriga slabă a capitalismului. El era în situația asta. Cu revoluţia, el preluase puterea într-o țară subdezvoltată, agrară, plină de superstiţii. Proletariatul era 2,5%, 2,7%, nu era ca în Anglia, 40%. Cum să faci o revoluție proletară cu o parte infimă a populatiei? Numai prin dictatură puteai să controlezi social, ceea ce a şi făcut. S-a ajuns la o dictatură a proletariatului, era de fapt o dictatură a partidului bolșevic”, explică profesorul Stelian Tănase, politolog, expert în studiul elitelor.
„Nomenclatura ce înseamnă? Structura birocratică a statului bolşevic. Odată cu renunţarea la iluzia dispariţiei statului, din moment ce bolşevicii au preluat puterea în 1917, conştientizând faptul că nu vor rezista la putere dacă nu îşi întăresc statul... adică nu au funcţionărime pe care să se bazeze... dacă nu au birocraţie, dacă nu au armată, dacă nu sistem represiv, dacă nu au instituţii, că nu pot pune în aplicare nici o politică. Din păcate pentru ei, comunismul întârzia să erupă din procesele sociale naturale astfel încât statul bolşevic s-a confruntat cu nevoia naturală şi urgentă de a-şi crea propria structură administrativă”, explică istoricul Cosmin Popa.
Apartamente și vile la Moscova pentru înalta nomenclatură
În ciuda scrupulelor egalitare, primii nomenclaturiști au fost chiar puciștii din 1917, în frunte cu Lenin. Majoritatea liderilor bolşevici şi-au schimbat locuinţele, imediat ce au ajuns la putere. Pe lângă apartamentele de la Kremlin, ei şi-au instalat confortabil familiile în câte o dacha (dacea) din apropierea Moscovei. Astfel, Vladimir Ilici Lenin folosea pentru refacere conacul Gorki, ridicat de un fost general ţarist în secolul XIX. Leon Troţki şi-a însuşit splendida proprietate a aristrocraţilor Iusupov, iar Stalin s-a instalat la Zubalovo, o reşedinţă ridicată de un fost magnat al petrolului caspic. Dar bolșevicii erau prea puțini ca să coordoneze un stat cu o populație de peste 130 de milioane de locuitori, așa că au cumpărat loialitatea vechilor funcționari țariști cu privilegii.
Membrii nomenclaturii beneficiau de alocaţii speciale de alimente din restaurantele şi depozitele partidului, li se puneau la dispoziţie maşini, garnituri de tren, mai târziu, curse aeriene speciale; li se repartizau locuinţe luxoase, aveau case de vacanţă, acces la spitalizare şi tratamente medicale de calitate, inclusiv în străinătate. Îşi puteau plasa rudele în funcţii confortabile, birocratice sau în redacţii, institute şi universităţi.
Selecție prin testul crimei
Selecția noii clase conducătoare, cum o numea Lenin, a fost iniţial foarte dură. Ca și în cazul rețelelor teroriste de astăzi, testul suprem a fost cel al crimei sau cel al supraviețuirii. Participarea zeloasă la războiul civil sau la execuțiile în masă ale așa-zișilor ”dușmani ai poporului” conferea legitimitate pentru apartenența la primul cerc al puterii. Supunerea față de noua putere garanta subzistența. Propaganda contra Armatelor Albe spunea oamenilor de rând: „Numai cu Armata Roșie aveți pâine!”. Afişele care vor promova ani de-a rândul intrarea în colhozuri schiţau o lume în care curge lapte şI miere. Într-o ţară răvăşită de foamete, numai propaganda oferea un stomac plin.
În perioada conducerii lui Lenin, privilegiile acordate nomenclaturii erau limitate. De calibre diferite, Troţki, Buharin, Tomski, Djerzinski, Zinoviev şi Kamenev erau comunişti convinşi. Această primă gardă bolşevică folosea facilităţile oferite de confiscările masive de proprietăţi cu nonşalanţă. Priorităţile nu erau hedoniste, ci erau legate de lichidarea fizică a duşmanilor de clasă. În câţiva ani de comunism, populaţia fostului Imperiu scăzuse cu circa 13 milioane de oameni. Complicitatea acoliţilor lui Lenin i-a apropiat. Aveau grijă unii de alţii.
„Există un proces de degenerare birocratică a oricărui stat. Dar chiar dacă s-au mutat în casele ce aparţinuseră claselor nobiliare sau ale unor industriaşi ruşi, până la sfârşitul anilor 20, liderii sovietici mâncau la cantină. Aveau raţii ceva mai mari decât cele ale unui cetăţean obişnuit, dar aveau totuşi raţii, aveau puţine costume de haine, viaţa era mult sub ceea ce ar fi sau sunt la vremea actuală standardele unui politician obişnuit”, arată istoricul Cosmin Popa.
Lenin se interesa concret de sănătatea discipolilor, tradiţie continuată de Stalin şi, mai târziu, de toţi liderii comunişti din Europa. Conducerea bolşevică era una colectivă. Treptat, puterea avansează spre vârful piramidei.
„Cred că explicația este că în asemenea partide piramidale, că au o structură militară, totdeauna cel care preia puterea și care ia deciziile este cel care controlează aparatul. Partidul bolșevic avea o garnitură de politicieni, oameni care fuseseră în exil, în general, și care învățase să facă politică prin cafenele și prin toate locurile, să se certe, să ajungă la tot felul de formule, rezoluții, organisme, se dizolvau, se împăcau, iar se certau, și se vede chiar în activitatea social-democraților, și apoi bolșevicilor. Aceste conflicte erau continue. Ăștia erau politicienii. Pe de altă parte, partidul dezvoltă o altă structură, care era partea administrativă, tehnică. În fruntea acestei structuri tehnice, că secretarul general al partidului a fost de Stalin, ales de Lenin, pentru că era mărginit, era un tip de funcționar care nu avea nimic de spus în politică în sensul discuțiilor și teoriilor pe care le dezvoltau liderii consacrați ai bolșevicilor, dar și din alte partide, pentru că atunci era o hemoragie de partide în Rusia, și funcția nu avea nicio putere. Era un secretariat, că orice secretariat care trebuia să pregătească dosarele, congresele, să comunice în teritoriu deciziile șefilor, să ceară diverse statistici, muncă strict de secretar. Îndeobște, acest secretariat, care e organizatoricul, este cel care pune mâna pe putere”, spune Stelian Tănase.
Stalin începe să controleze nomenclatura
Din aprilie 1922, comisarul poporului pentru naţionalităţi, Stalin, devine secretar general al partidului. La al XII-lea Congres al partidului, în august, are deja o primă listă a nomenclaturii pe care figurează 15.000 de persoane şi tot atâtea dosare detaliate. Subordonanţii lui Iosif Visarionovici, din Secretariat şi un fel de Departament de Resurse Umane, împărţiţi în șapte comisii, se ocupau, prin urmare, de toate funcţiile relevante din Uniunea Sovietică. Toţi cei care le ocupau erau numiţi, iar numirea însemna accesul la privilegii şi loialitate absolută faţă de şeful care le acordase. Ca să îşi extindă baza de putere, Stalin a mărit nomenclatura. În 1925, angajaţii în aparatul de partid ajunseseră la 25.000.
Apropiaţi prin relaţii de familie, membrii înaltei nomenclaturi îşi petreceau împreună serile, vacanţele în Crimeea sau pe riviera caucaziană. Radicali de stânga, mulţi priveau cu mare relaxare căsătoria. Aventurile şi divorţurile erau la fel de frecvente ca ambiţiile politice. Deşi implicate rar în represiune, tovarăşele de viaţă erau la curent cu activitatea de casapi a soţilor lor. Inclusiv soţia lui Stalin.
„E greu de crezut că nu știau, ei știau destul de bine, Stalin știa foarte bine și ea știa foarte bine. Nadia nu era în acel moment o persoana izolată, ea participa... a început școala, voia să facă carieră, era ambitioasă, era apropiată de Buharin. Suntem în perioada în care liderii bolşevici se plimbau liberi prin Kremlin, liberi prin Moscova, fără bodyguarzi sau cu un singur om de pază”, explică istoricul Armand Goșu.
Crime, orgii, sinucideri
În camera Nadiei, care s-a sinucis la 9 noiembrie 1932, s-a găsit un raport voluminos care argumenta că războiul contra ţăranilor - care făcea deja milioane de victime - era absurd. Autorul, Martemian Riutin, a fost executat. Nadia obţinuse probabil raportul acestuia din cercurile universitare pe care le frecventa. Era şi bună prietenă cu soţia lui Viaceslav Molotov, unul dintre principalii artizani ai Holodomorului - genocidul contra ţăranilor ucrainieni din 1931-1932. Peste ani, Molotov va asista fără să protesteze la şedinţa Biroului Politic care a hotărât arestarea soţiei sale pe baza unor acuzaţii inventate.
Sinuciderea Nadejdei Stalin nu era singulară. Insomniile, bolile nervoase erau des întâlnite în cercul puterii. Comunismul real îşi arăta astfel faţa hâdă şi în apartamentele locuite de potentaţi, în vilele înconjurate de grădini, livezi şi păduri, unde aprovizionarea cu alimente de primă calitate şi tehnologie de ultimă generaţie adusă din Occident ţinea de rutină. Dar câtă vreme vechea gardă leninistă şi-a putut menţine influenţa, teroarea nu a afectat direct nomenclatura.
„În perioada anilor 20-24, eu as zice până în 32-33, încă se vorbea de conducere colectivă. Aduceți-vă aminte de criza industrializării, vorbim de primul plan cincinal, Sergo Ordjonikidze, tovarăşul lui georgian, foarte apropiat de Stalin, a reușit în mai multe rânduri să blocheze decizii dure luate împotriva unei elite tehnice, să salveze diverşi oameni, diverși directori, diverși ingineri, graţie tocmai acestei conduceri colective”, arată profesorul Armand Goșu.
Stalin, în drum către puterea absolută
După primul plan cincinal - 1928 - 1933 - nomenclatura, cu mâinile pătate de sânge, bântuită de remuşcări sau numai de neîndeplinirea producţiei la cărbune, voia linişte. Unul dintre cei mai influenţi bolşevici din vechea gardă, Buharin, constata că reprimarea ţăranilor, spre deosebire de lupta contra Armatelor Albe, nu are nicio justificare ideologică. Victimele neînarmate nu aveau intenţia să răstoarne comunismul. Alţi bolşevici de frunte observă că muncitorii ”trăiesc 100% sub nivelul de subzistenţă”. Nici relaţiile personale nu strălucesc.Unul dintre companionii cei mai fideli ai lui Stalin, Seghei Kirov, îi scrie unui prieten că se plictiseşte în vacanţă, în Crimeea, alături de Stalin şi familia acestuia.
La congresul al XVII-lea, din ianuarie 1934, un număr de voturi merge spre Serghei Kirov, şeful partidului comunist din Leningrad, perceput ca foarte apropiat de Stalin. Pe 1 decembrie 1934, acesta moare asasinat în biroul său din palatul Smolnîi. Investigaţia este o mascaradă, dar vechea gardă bolşevică este incapabilă să reacţioneze. Stalin, creierul asasinatului, confiscase deja imaginarul leninist al puterii.
Calea spre dictatură: cultul personalității
„Din punct de vedere al cultului personalitatii lui Stalin, ianuarie 34, Congresul XVII, PCUS e momentul culminant, nașterea cultului personalitatii lui Stalin. Acela e momentul când Stalin e pus pe picior de egalitate cu Lenin. Acela e momentul în care tabloul lui Stalin este scos în față și dispar tablourile celorlalți membri ai Biroului Politic”, explică profesorul Goșu.
Bătălia pentru putere absolută începuse de fapt în urmă cu 10 ani, în ziua înmormântării lui Lenin. Vladimir Ilici nu a fost celebrat ca un zeu în timpul vieţii. Cultul lui Lenin a fost confecţionat de Stalin, direct interesat să devină profetul principal. În ianuarie 1924, URSS a fost inundată de un nesfârşit şir de portrete ale lui Lenin - fotografii, insigne, litografii, statui. Zeci de localităţi şi-au schimbat numele. Stalin însuşi, absolvent de seminar teologic, a compus un jurământ repetitiv închinat lui Lenin, o adevărată litanie a cultului. Cheia a fost însă o lucrare scurtă şi prolixă în care secretarul general explica ce este leninismul. Momentul a fost ignorat de vechea gardă.
Dar Stalin devine din acel moment, pe lângă deţinătorul dosarelor fiecărui membru al nomenclaturii, şi singurul exeget autorizat al lui Lenin, şi, deci, singurul cunoscător al liniei partidului. Pe această bază, Stalin şi-a anihilat fizic toţi posibilii competitori. Din cei 139 de participaţi la Congresul al XVII-lea, în câţiva ani vor rămâne în viaţă doar 37. Justificarea ideologică a terorii a supravieţuit până astăzi:
Natalia Mujennikova, reprezentantă a Centrului Rus de la București, explică acest moment: „Când încet-încet Stalin a inceput sa preia puterea, acel procent de nomenclatura el a vrut sa-l scada. (...) El a înțeles de la început ca acei oameni din nomenclatura cresc de la an la an, dar productivitatea lor e foarte mică”.
Cifrele invocate de sovietologi, inclusiv ruşi, arată că Stalin nu a diminuat, ci a sporit mereu numărul nomenclaturiştilor. La sfârşitul anilor 30, era vorba de peste 150.000 de persoane, adică de șase ori mai mult decât în 1925, la începutul ascensiunii sale spre puterea absolută. Productivitatea scăzută sau risipa erau doar pretexte pentru scoaterea din circulaţie a vocilor critice. Cum însă aceste acuzaţii nu justificau pedepsa cu moartea, li se adăugau cele de spionaj în favoarea inamicilor din exterior:
Marile epurări ale anilor 30
Marile epurări din anii 1936-1938 - punctate de mari procese spectacol - au scos din rândul nomenclaturii şi a celor vii garda veche a bolşevicilor. Au murit executaţi participanţi direcţi la luarea puterii în 1917, doi şefi ai NKVD, Iagoda şi Ejov, ei înşişi autori ai primelor procese mascarada, şefi ai Armatei Roşii. În ultimul proces, Nicolai Buharin, acuzat în principal de spionaj şi trădare, s-a aflat şi sub învinuirea neverosimilă că a sabotat clasa muncitoare amestecând ace şi cioburi de sticlă în unt. Soţiile şi fiicele acuzaţilor au ajuns, în cel mai bun caz, în Gulag.
Poporul de rând - care trebuia complet dezvăţat de morala tradiţională - primea din partea acestei elite un mesaj necruțător: nimic nu e sigur pentru nimeni.
La congresul al XVII-lea, peste 80% dintre delegaţi erau în partid înainte de 1920; la congresul al XVIII-lea, după 5 ani, două treimi erau noi veniţi, iar jumătate din delegaţi aveau sub 35 de ani, adică erau copii la momentul schimbării de regim din Rusia. Toţi cei care cunoşteau direct începuturile de brigand ale carierei lui Stalin dispăruseră. Armata Roşie fusese şi ea decapitată. Noua nomenclatură e diferită de primii lideri bolşevici:
Istoricul Armand Goșu detaliază: „Este anul de criza a lui Stalin, o criză personală, sinuciderea soției lui, Nadia. Practic care îl dislocă, dislocă realmente ceva din acest om. Regimul evoluază altfel, în 35 vezi ca aproape nu mai are nicio legatura regimul si principalele lui articulatii ideologice amintesc mai dregraba de Rusia țarilor decat de Rusia lui Lenin 1919. Și din punct de vedere cultural, dar si din punct de vedere organizational. Lenin si vechea generatie bolsevica erau... aia se numeau revolutionari, aia traiau modest, nu acceptau luxul. Pe cand 34-35 vine cu totul altă generatie de birocrati sovietici, generatia de birocrati crescuti de Stalin, educati de Stalin care functioneaza dupa cu totul alte criterii, care seamana mai mult cu inalta birocratime, inalta functionarime imperiala rusa, Sunt oameni care vor sa trăiasca in lux, care ei infiinteaza mecanisme si retele de distributie separate doar pentru inalta nomeclantura.
Sunt oameni care traiesc in apartamente in apropierea Kremlinului. Se construiesc atunci in Rusia apartamente de 150-200 metri patrati intr-un moment, in care in Rusia, daca va amintiti, in Moscova era atat de mare aglomeraţia incat media pe cap de locuitor al Moscovei era de 5 metri pătraţi de persoană... Deci vă daţi seama în acele apartamente comunale în care claie peste gramadă trăiau zeci de familii desparţite de nişte pereţi subtiri de hârtie, în care auzeai tot si cu ce auzeai te duceai la NKVD să scrii delaţiuni”.
Lipsurile, războiul civil, apoi deportările, execuţiile şi uriaşa răsturnare de situaţii provocată de politicile sovietice din anii '20 - '30 au distrus nenumărate conştiinţe şi vieţi. Denunţurile au afectat milioane de familii. Supravegherea și suspiciunea au zdrobit rețelele firești de solidaritate.
„Societatea se supunea în momentul ăsta, când vedea că este supusă unei represiuni de acest tip, era si arbitrară, nu exista o logică a arestărilor. Nu puteai să ai un comportament ca să anticipezi că nu vei fi arestat şi judecat , nu... putea oricine să fie arestat absolut arbitrar , depinde statistic, da? Se lua după cartea de telefon şi se luau 200 de oameni cu A , după aia cu B , după aia cu C sau se luau cartiere întregi care erau răzuite , da? Apăreau dubele la poartă si erau arestaţi 50 dintr-un bloc de 200”, spune Stelian Tănase.
Marile epurări staliniste nu au fost îndreptate împotriva nomenclaturii ca întreg. Cine intra în nomenclatură rămânea veşnic pe liste. Putea fi arestat, numit în funcţii inferioare sau ucis, dar niciodată exclus. O parte din nomenclaturiştii executaţi de Stalin au fost reabilitaţi de Hruşciov sau Brejnev, alţii în 1988, în epoca Gorbaciov.
De-a lungul deceniilor, teroarea a scăzut în intensitate, dar propaganda şi controlul ideologic al conştiinţelor au rămas constante. Raportul Hruşciov, cel care a dezvăluit, în februarie 1956, caracterul criminal al lui Stalin, nu a vorbit despre milioanele de victimele necomuniste ale sistemului. Sursele alternative de informaţie erau interzise. Radio Europa Liberă era bruiat sistematic, dar înalta nomenclatură primea rapoarte detaliate despre conţinutul transmisiunilor şi principalele orientări din Occident. Probabil că monopolul informaţiei şi lipsa de transparenţă au făcut pentru nomenclatura comunistă la fel de mult ca lecţiile lui Lenin despre necesitatea terorii.
Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
