De sub pom în Parlament

Unul dintre regretele ritualice ale românilor sub comunism era că nu vin americanii. (Prezenţa aviaţiei lor în 1943 deasupra rafinăriilor prahovene nu se pune.) America era, pe atunci, numele de alint al libertăţii, locul unde totul era posibil, simbolul democraţiei şi al toleranţei.

În paralel cu miturile fabricate de propaganda de partid comunistă şi distribuită pe toate canalele, inclusiv prin manualele şcolare, românul obişnuit croşeta, din dorinţe reprimate şi aspiraţii ţinute sub lespede, o mitologie de uz personal a eroului de tip Star-Spangled Banner. Încăpeau aici Superman şi Jack Nicholson, Magic Johnson şi Gloria Gaynor, serialele Dallas şi Dinastia, Harlem Globetrotters şi Clint Eastwood, Bruce Springsteen şi Donna Summer, maşinile mari şi westernurile cu happy-end.

America însemna tot ce nu puteam avea şi tot ce ne era interzis să visăm. În mintea noastră răvăşită de lipsuri, era era colţul de rai căruia Dumnezeu însuşi îi înmânase clauza naţiunii celei mai favorizate.

Din 1990 încoace, americanii au început să vină. Pe doi dintre ei, observatori care făceau parte din International Foundation for Electoral Systems, i-am însoţit prin ţară, ca traducător, la alegerile din mai 1990. La fiecare întâlnire, reacţia românilor era aceeaşi: „De cincizeci de ani vă aşteptăm. Unde-aţi fost până acum?” Fiecare gazdă îşi întâmpina astfel oaspeţii, convinsă de unicitatea vorbei sale de duh. Musafirii se amuzau politicos, ştiind prea bine că veniseră într-o ţară care abia începea să redevină normală. Iar apoi scoteau un baton de Snickers, i-l dădeau unei gâgâlici de patru ani şi se fâstâceau când lacrimile din ochii copilului coborau pe văile obrajilor.

La sfârşitul lui septembrie 1992, pământul românesc a fost călcat de pasul lui Michael Jackson. Înaintea concertului din 1 octombrie din turneul „Dangerous”, cântăreţul, pe care presa, atâta câtă era, nu l-a mai scos din „megastarul” timp de două săptămâni, a fost aşteptat în ploaie sub un copac, în curtea leagănului de copii „Sfânta Ecaterina”, de însuşi preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu.

Episodul, un exemplu de comportament papuaş şi de atitudine subalternă, a fost urmat de întâlnirea lui Michael Jackson, în sediul fostului teatru Tănase, cu premierul Stolojan, care s-a simţit obligat să-i debiteze un discurs de o mieroşenie diabetică. Din fericire pentru preşedinte şi premier, televiziunile particulare de atunci erau puţine, rahitice şi temătoare. Din această cauză, au rămas, spre nenorocul nostru, puţine dovezi ale felului cum a fost practicată filozofia concesiei la cele mai înalte niveluri ale statului în faţa unui om care a părut surprins până la jenă de fastul primirii.

Ce n-au putut face televiziunile din România în 1992 au făcut cu asupra de măsură în această săptămână. Acum, (nu foarte) înaltul (1,78 m.) oaspete s-a numit Mike Tyson, iar felul cum a fost primit a pendulat între adoraţie şi tras de şireturi.

Dacă Michael Jackson venise să cânte, Mike Tyson a aterizat în România ca să promoveze o băutură răcoritoare. În mod normal, pe asta ar fi trebuit să cadă accentul în legătură cu vizita lui. Şi poate chiar ar fi căzut, dacă excesul de zel al câtorva gudurăi n-ar fi văzut în Mike Tyson altceva decât e de fapt, şi anume un fost boxer de calibru.

Mike Tyson a fost petrecut mereu de un snop de microfoane şi tratat ca o prezenţă dacă nu augustă, măcar indispensabilă propăşirii noastre ca naţie. Reporterii au făcut roată în jurul lui, doar-doar i-or smulge două vorbe. Faptul că Tyson are probleme mari de exprimare în propria lui limbă şi că, printre altele, confundă „Bolivian” cu „oblivion”, n-a fost un impediment. Iar dacă deriva criteriilor mai trebuia dovedită, Tyson a fost invitat în Parlament, unde s-a văzut escortat nu doar de gărzile sale de corp, ci şi de câteva personaje eufemistic spus discutabile (caricatura investiţional-masonică Nicolae Cristescu e doar un exemplu). În treacăt fie scris, e caraghios ca un ditamai boxerul, cu un palmares de violenţă domestică aproape la nivelul celui sportiv, să aibă nevoie de bodyguarzi – şi nu oriunde, ci la Palatul Parlamentului, unde nu se împart pumni, ci se dau legi.

Dacă în programele de ştiri ale posturilor TV Mike Tyson a fost tratat respectuos şi uneori chiar slugarnic, emisiunile de divertisment l-au retrogradat pe palierul bufonadei. Campionul mondial de altădată a devenit un auxiliar de circ. Într-o emisiune a fost pus să joace ping-pong la dublu, îmbrăcat în acelaşi tricou cu partenerul, în alta a fost invitat să danseze alături de căluşari, cu o pălărioară de port naţional pe cap. Boxerul ar fi avut destule argumente să-şi cheme în ajutor cel mai bun prieten, pumnul. N-a făcut-o, iar asta îl aşază ceva mai sus decât cei care l-au folosit ca pe o jucărie incapabilă de reacţie.