Cultura sfidării
Naţia română poate răsufla uşurată. În temeiul articolului 1, litera a, din Ordonanţa de Urgenţă nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cetăţeanul Ilie Mario Rafael este, cu începere din 1 octombrie 2018, consilier de stat pe probleme sociale al prim-ministrului Vasilica-Viorica Dăncilă. Decizia de numire nu este semnată doar de premier, ci şi de Toni Greblă, secretarul general al Guvernului. Orwell îşi muşcă mâinile în groapă. La ce bun tot atâta efort de imaginaţie, la ce bun atâta arhitectură a distopiei, când poftim! vin câţiva români şi te surclasează în doi timpi şi trei mişcări.
Care sunt studiile care-l recomandă pe Ilie Mario Rafael pentru funcţia de consilier de stat? Scotland Yard, locotenentul Columbo, câinii din dotarea forţelor de poliţie şi serviciile secrete ale marilor puteri n-ar putea să le dea de urmă. Rafael e absolvent al celebrei instituţii de învăţământ la distanţă pe nume „şcoala vieţii”. E adevărat, acolo a avut profesori buni, dintre care s-au distins Marian Vanghelie şi Codrin Ştefănescu. Orice elev care a beneficiat de şansa unei asemenea cancelarii porneşte în lume pregătit pentru escaladă şi izbândă, indiferent de piedici şi primejdii. Ilie Mario Rafael intră în aparatul de lucru al Guvernului după ce iese de la aparatele de lucru din sala de forţă pe unde îşi face veacul când nu escortează condamnaţi penali la ieşirea de la tribunal.
E neclar care sunt „problemele sociale” de care se va ocupa Ilie Mario Rafael. Şi până la urmă nici nu contează. Guvernul României şi alianţa din care provine şi-au dovedit de atâta ori fascinaţia pentru selecţie negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari „Cultura sfidării”. De ce-l numeşte premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ştefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor oneşti de abuzurile puterii PSD. „Pentru că putem” e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât „Îndrăzneşte să crezi”. „Pentru că putem” e o sinteză a bunului-plac şi a dispreţului pentru lege, pentru normalitate şi pentru respiraţia europeană a ţării. De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat şi fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului şi sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria limbă şi cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de puşcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni şi de ţară? Pentru că putem.
Şi pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne priveşte Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria piele, fără să aibă urmă de consideraţie pentru naivii şi disperaţii care le-au luat de bune promisiunile şi i-au adus la putere.
Când Viorica Dăncilă se răţoieşte la reprezentanţii instituţiilor europene, când Dan Nica minte fără să clipească şi când autorul politicii fiscale a Guvernului e un condamnat penal pentru o sumedenie de mizerii, situaţia e neagră ca fundalul tablourilor lui Caravaggio. În condiţiile astea, există totuşi oameni (unii dintre ei autoînvestiţi în postura de „maeştri” şi de guru ai presei) care acuză străinătatea că ne tratează ca pe o colonie. Fals! Cei care transformă România în colonie sunt cei care se fac astăzi că o guvernează. Sunt români sadea, pe care-i cheamă Dragnea, Dan, Cliseru, Nica, Dăncilă, Nicolicea, Toader, Nicolae şi cum i-o mai chema. Rolul de mimoză persecutată pe care-l joacă politicienii din PSD când li se atrage atenţia din afară că duc ţara de râpă e jucat prost şi fără talent. Iar demnitatea pentru care o felicită un Liviu Dragnea pe o Viorica Dăncilă este o mostră de insolenţă, nimic altceva. Nu poţi complimenta o capră râioasă pentru verticalitatea cozii decât dacă şi pielea ta arată la fel.
Nu va fi, cu siguranţă, ultimul episod din serialul sfidării naţionale pe care-l regizează şi în care joacă PSD. Sigur, numirea lui Ilie Mario Rafael în funcţia de consilier e apă de ploaie pe lângă renunţarea la numărarea electronică a voturilor. Sigur, ambalajele de panificaţie pe care stau scrise îndemnuri de participare la referendum sunt parfum de trandafiri pe lângă timorările practicate de primari la adresa recalcitranţilor care refuză să danseze după muzica PSD. Dar insultele la adresa bunului-simţ şi formele de sfidare vor continua. N-ar fi de mirare să aflăm despre numirea unei actriţe de filme porno pentru relaţia cu (lumpen)diaspora, câtă vreme Alina Mungiu-Pippidi are şi altele pe cap. Sau a unui toxicoman ca secretar de stat la Sănătate. La urma urmei, ne-am pricopsit deja cu un ministru recoltat dintre sticlele de palincă.
Are rost să protestăm? Are, însă numai dacă ne asumăm riscul de-a fi consideraţi protestanţi.
