Concediu cu Alex şi Manolo

Se poate face un concediu gratuit în Occident? Da. Se poate petrece tot concediul fără să te mişti de pe fotoliul din sufragerie? Din nou, da. Se pot trăi zile după zile de vis în locuri decupate din basme? Pentru a treia oară, da. În toiul verii, oferta de vacanţă e la îndemână şi presupune fixarea televizorului pe Eurosport, unde se difuzează de vreo două săptămâni Turul Franţei. Comentatori şi ghizi de-a lungul şi de-a latul Franţei sunt Emanuel Terzian (Manolo, pour les amis) şi Alex Ciocan – un rezistent al presei sportive şi un expert în ciclism. Iar Franţa prezentată în goana bicicletei e un spectacol pentru care termenul „formidabil” pare moale şi bont. Radu Cosaşu, Radu Naum, Radu Banciu şi alţi razi pot fi consultaţi pentru confirmare.

Să luăm, de pildă, etapa de marţi, desfăşurată între Périgueux şi Bergerac. Pe scurt, 180 de kilometri de extaz în mişcare, cu schimbări permanente de plan şi de altitudine, pentru ca privitorii să vadă şi de la nivelul cicliştilor, şi de sus. Pe lung, patru ore de goană printr-un peisaj croit din râuri pe care se fac plimbări de agrement sau canotaj, din grădini fabuloase şi întreţinute exemplar, din fortăreţe medievale conservate fără cusur, din case acoperite de iederă sau de flori, din orăşele care respiră istorie şi curăţenie (Montignac), din poduri vechi de piatră, din bastide care te împing în uluială (Domme), din ferme de raţe şi gâşte, din palate preschimbate în muzee, din şerpuirile nesfârşite ale râurilor Vézère şi Dordogne. În spiritul unei ostilităţi pe care istoria a redus-o la nivelul bobârnacelor şi ironiilor, francezii îi spun regiunii „Dordogneshire”, pentru a semnala invazia britanică a celor care, sătui de ceaţă şi de plăcinta cu rinichi, se stabilesc aici pentru a se pierde în răsfăţurile care încep cu soarele şi se încheie cu un milion de feluri de foie gras, trufe sau vin de Monbazillac ori Pecharmant.

Unul dintre avantajele etapelor de Tur e că nu-i nevoie să fii amator de ciclism. Poate chiar e mai bine să nu-ţi placă (Alex Ciocan s-ar repezi, de bună seamă, să combată afirmaţia), fiindcă în felul ăsta vezi mai bine pe unde trece plutonul. Turul Franţei e un caz clasic de spectacol în care prim-planul şi planul secund fac schimb de locuri, în care decorul îi fascinează pe neîmpătimiţi mai mult decât actorii. Nici nu poate fi altfel, câtă vreme Manolo Terzian are grijă să-ţi desluşească, ataşant, firesc şi fără urmă de pedanterie, tot ce-ţi defilează prin faţa ochilor. Aici, fortăreaţa din Beynac, care scrutează suveran regiunea şi în care îi simţi şi azi pe seniorii feudali pregătindu-se de luptă; dincolo, grădinile din Marqueyssac, cu labirintul lor spectaculos şi cu cei peste 600.000 de copăcei tunşi manual. Aici, Sarlat la Canéda, o splendoare durată în piatră galbenă şi găzduind miercurea un târg alimentar la care Pantagruel însuşi ar vorbi singur; dincolo, La Maison-Forte de Reignac, o construcţie neverosimilă, încastrată în piatră şi oferind surprize în avalanşă. Aici, grotele din Les Eyzies de Tayac, cu adăposturile omului din Cro Magnon şi cu peşteri plonjate în preistorie; dincolo, castelul din Milandes, unde a trăit cândva Josephine Baker, cântăreaţa şi dansatoarea din Illinois care a adoptat doisprezece copii şi a activat în Rezistenţa franceză. Aici, fortăreaţa din Castelnaud-la-Chapelle, în ale cărei curţi interioare se văd catapulte funcţionale şi astăzi; dincolo, domeniul Monbazillac, cu umeri de podgorii din care se face un vin licoros, pe care-l bei la foie gras sau la desert. Aici, comuna La Roque-Gageac, adică două şiruri de case pitite sub o sprânceană de granit, în care trăiesc 431 de oameni atenţi la locul pe care-l sfinţesc; dincolo, grotele din Lascaux, ornate cu desene din paleolitic. Vitrac şi Puymartin, Chaban şi Losse, Treyne şi Bridoire, Hautefort şi Bézenac (131 de locuitori). Lanţuri de nume – de fapt, lanţuri de comori.

„Acum, spre sfârşitul etapei, Périgord şi Dordogne mi se par subevaluate turistic”, spune Manolo Terzian la un moment dat. Nimic mai adevărat. Seduşi de sirenele care cântă vraja Parisului, a Văii Loarei şi a Mediteranei în Provence, mulţi ignoră peticul acesta de Franţă sud-vestică şi profundă în care totul te lasă cu gura căscată şi unde cei aflaţi la prima lor vizită cad brusc în limbaj onomatopeic. Raiul poate să arate şi aşa, par să spună localnicii şi înclini să le dai dreptate. Mai cu seamă că francezii nu şi-au uitat umorul în pod şi îl pun la treabă ori de câte ori au prilejul. O dovadă e un restaurant din Bergerac, aşezat la câţiva paşi de nasul lung al uneia dintre statuile lui Cyrano, căruia patronul i-a spus, amestecând un tip de sendviş cu un tip de om timpuriu, „Le Croq’Magnon”.

Într-o diviziune a muncii firească la un asemenea demers, cei doi comentatori şi-au fixat bine competenţele. Alex Ciocan a ales să vorbească despre ciclişti, echipe şi tot ce ţine de latura sportivă a evenimentului, Manolo Terzian şi-a plimbat publicul prin istorie, geografie, artă şi – remarcabil, merci, mon pôte – gastronomie. Ambilor mulţumiri şi aprecieri pentru o superbă felie de vacanţă.