Colectivizarea a dus la distrugerea satului românesc

Cod roșu de vreme extremă în România. Când va lovi viscolul

„Ne așteptăm la episoade mai severe” de iarnă. Vortexul polar și ciclonul Bert, explicate de climatologi

Ciolacu, criză de furie

Paradoxul din Educație: Performanță în învățământul de stat gratuit, cu bani din donații

Repartitoarele de căldură vor fi obligatorii de la 1 ianuarie 2025

Care este legătura dintre studii și nivelul de trai

Băsescu, despre un război nuclear: Putin nu-mi dă impresia că a plecat din lumea asta / Cine crede că Rusia va ceda teritoriu se înșală

Președintele Klaus Iohannis va fi chemat în Parlament (surse)

Primele reacții ale lui Simion și Piedone după înregistrarea audio în care ce se alintă cu „Satana” și „Sătănel”

„Viața clăcașilor de altădată se schimbă de la o zi la alta. Se schimbă înspre mai bine, spre mai frumos. Vechile nume de așezări, ca Valea Rea, Valea Seacă, Sărăceni, Tîrzii, Flămînzi sunt astăzi anacronice”.

Asa prezenta propaganda bolsevica rezultatul colectivizării forţate a agriculturii româneşti. În ţară totul era minunat, curgeau râuri de lapte şi de miere iar ţăranii ajunseseră peste noapte milionari.

Realitatea stătea însă exact pe dos: după 13 ani de abuzuri, atit cât a durat lupta sistemului cu talpa țării, ţăranii ţăranii au fost reduşi la condiţia de sclavi ai regimului după ce le-au fost luate cu forţa nu doar pământurile, ci şi uneltele şi vitele din bătătură.

Iar cei care au îndrăznit să se opună măreţei construcţii socialiste au avut de înfruntat furia represivă a sistemului: au fost torturaţi, aruncaţi în închisori, deportaţi sau executaţi sumar.

În numai patru ani de când veniseră în România călare pe tancurile sovietice, comuniştii acaparaseră aproape totul: Guvernul, în 1945, un an mai tarziu, prin fraudarea alegerilor din 1946, acaparaseră și Parlamentul, au lichidat orice opoziţie politică în 1947, prin interzicerea partidelor istorice şi alungarea regelui din ţară, iar în 1948 au confiscat farbricile, uzinele şi băncile.

Singura formă de proprietate privată care mai rămăsese în România era pământul ţăranilor şi ea trebuia lichidată. Comuniştii voiau să controleze totul.

Războiul cu țăranii

„Zorii unei vieți noi se anunțau pentru întreaga țărănime muncitoare din țara noastră. Câteva luni mai târziu luau ființă primele gospodării colective”, afirma propaganda.

Pe ţărani îi aştepta, într-adevăr, o viaţă nouă, dar nu cea din filmele de propagandă ale comuniştilor. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial populaţia României număra şaisprezece milioane de oameni. Majoritatea covârşitoare, peste douăsprezece milioane, trăia la sate.

Cu ei, cu ţăranii, au dus comuniştii cel mai lung şi mai murdar război. La început, i-au amăgit, prin legea din 1945 care expropria mosiile mai mari de 50 de hectare pentru a împărţi mai mult pământ săracilor.

Realitatea din satele României era departe de a semăna cu cea din filmele de propagandă. La scurt timp după ce le-a aruncat praf în ochi cu reforma agrară din 1945, partidul le-a interzis ţăranilor să-şi vândă produsele pe piaţa liberă.

Legumele, fructele, cerealele, carnea, laptele şi ouăle puteau fi vândute numai statului şi la preţurile impuse de stat, adică la un sfert din valoarea lor reală.

Exclusivitatea pe piaţa produselor agricole nu era de ajuns pentru regim. La scurt timp, comuniştii impun un draconic sistem al cotelor prin care oamenii erau obligaţi să dea statului o parte din tot ceea ce produceau în gospodărie.

Numai că partea era atât de mare, încât ţăranilor nu le mai rămânea aproape nimic, uneori nici măcar grâu de sămânţă. Milioane de familii au fost pur şi simplu ruinate pe altarul construirii socialismului.

Lichidarea proprietății private

Sistemul cotelor a fost doar o etapă din planul comuniştilor de a lichida orice formă de proprietate privată din România.

Pe 2 martie 1949, Ministerul Agriculturii emite decretul cu numărul 83 care stipula trecerea în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor a tuturor exploataţiilor agricole şi a fermelor model cu întregul lor inverntar viu şi mort. Adică tot pământul ţăranilor şi al moşierilor cu uneltele şi utilajele agricole aferente precum şi cu animalele de povară erau confiscate.

Decretul prevedea şi măsuri represive pentru cei care se opuneau: condamnarea la muncă silnică între 5 şi 15 ani şi confiscarea totală a averii. Aşa începea procesul de colectivizare a agriculturii româneşti, de a cărui implementare s-a ocupat personal la început chiar Ana Pauker.

Țăranii au intrat în masă în gospodăriile colective, dar nu de bună voie, ci sub presiunea activiştilor de partid, a miliţiei şi a trupelor de securitate. Două sute de mii de ţărani au fost aruncaţi în închisori sau deportaţi la sute de kilometri de casă pentru că nu voiau să renunţe la munca lor de-o viaţă.

În timp ce aparatul comunist de represiune înăbuşea cu brutalitate cea mai mică reticenţă a ţăranilor de a se înscrie în colectiv, propaganda partidului prezenta situaţia în roz: „În raionul Huși se afla Gospodaria Agricola Colectiva Octombrie Rosu, din comuna Stănilești. În numai trei ani, colectiviștii de aici au devenit milionari”.

După treisprezece ani de când începuse, durerosul proces de colectivizare în a fost declarat încheiat în aprilie 1962. Gheorghe Gheorghiu-Dej a convocat o sesiune specială a Marii Adunări Naţionale şi adus în Bucureşti unsprezece mii de ţărani, aluzie la victimele răscoalei din 1907.

În faţa lor, liderul comunist a anunţat cu emfază victoria definitivă a socialismului în România.

„În Republica Populară Română, socialismul a învins definitiv la orașe și sate. Această victorie ridică pe o treaptă mai înaltă alianța muncitorească - țărănească și unitatea moral-politică a intregului popor”, spunea acesta.

Un dezastru pentru economie

Colectivizarea forţată a agriculturii româneşti a fost un dezastru, atât pentru cei peste 10 milioane de ţărani, cât şi pentru economie.

Oamenii lucrau pământul, dar nu primeau aproape nimic în schimb, aşa că Au ajuns să fure cereale şI legume de pe terenurile pe care le munceau. Au rămas şi câteva loturi individuale care au scăpat de colectivizare - puţin peste zece la sută din suprafaţa agricolă a ţării.

Dar, paradoxal, pe aceste loturi se produceau 30 la sută din totalul de legume şi se creşteau peste jumatate din efectivele de oi, vite si găini.

Iar ţăranii colectivizaţi nu doar că n-au devenit milionari, dar au ajuns în mizerie, vieţile lor au fost distruse, iar structura satului românesc a fost zdruncinată definitiv.

Despre colectivizare, despre efectele dezastruoase pe care le-a avut asupra satului românesc, despre zecile de mii de ţărani arestaţi, deportaţi sau executaţi de comunişti - pe larg într-o ediţie specială, sâmbătă, 26 aprilie, moderată de Liana Alexandru. Invitaţi vor fi  doi dintre jurnaliştii care au realizat această campanie: Elena Vijulie şi Cristian Citre.