PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. CNA să vină să vă ia

Prea multă sobrietate strică, îşi vor fi spus redactorii de ştiri şi realizatorii de emisiuni TV stânjeniţi în muncă de moartea Regelui Mihai. Ce atâtea discuţii cu tot felul de oameni care l-au cunoscut pe monarh? Ce atâtea imagini şi fotografii de epocă? Ce atâtea lacrimi şi regrete? Ce atâtea premiere îngropate în arhivă şi difuzate abia acum, la ani şi ani de la filmare? Ni se usucă audienţa, fraţilor. Ne fuge şi publicul pe care-l mai avem pe Facebook. Pericol, alarmă de gradul zero. Dezastrul e aproape. Trebuie făcut ceva, altfel suntem în pom.

Şi, să recunoaştem, s-a făcut. Oho, cum s-a făcut! Aproape gângurind de plăcere, o sumedenie de posturi TV s-au cufundat în apele terapeutice ale crimei de la metrou. Ce răsfăţ, ce desfătare! Altfel muncim acum, când avem o nefericită împinsă pe şine şi mai ales când putem să difuzăm filmuleţul uciderii ei în buclă. Indiferent de oră, de standardele meseriei şi de însăşi demnitatea alcătuirilor bipede. În plus, nu difuzăm oricum, ci gradând tensiunea dramatică, aşa cum s-a constatat că e iscusit şi profesionist. La început un pic, apoi un pic mai mult şi tot aşa. Până la difuzarea întâmplării de la un cap la altul, fără blurare, cu 385 de reluări şi cu discuţii peste discuţii în platou. Cine erau invitaţii? Naiba ştie şi oricum n-a contat. Cuvintele lor au jucat doar rolul fundalului sonor pe care a fost prezentată la nesfârşit oroarea. În aceste condiţii, precauţiile de tip „Atenţie, imagini şocante!” sau „Aceste imagini vă pot afecta emoţional” sunt simple probe de ipocrizie logodită cu cinismul.

Cine a ratat crima pe postul X a prins-o pe postul Y. Iar cei dornici de subtile speculaţii comparatiste au trecut de pe un canal pe altul şi au putut să observe cine a mărit mai mult imaginea, cine a făcut mai multe stop-cadre şi cine a încetinit mai cu spor filmuleţul. Crima de la Dristor a devenit astfel prilej de entertainment la îndemâna tuturor. Inclusiv a copiilor care, dacă ţineţi minte, trebuiau protejaţi, cu vreo câteva luni în urmă, de efectele nefaste ale citirii Baltagului lui Sadoveanu. Deh, ce ţi-e cu naturelul simţitor. Aici, în schimb, nu mai e nevoie de protecţie. Ba chiar se pot învăţa mici trucuri din funestul modus operandi al făptaşei. În plus, copilul poate asista la grozăvie flancat de părinţii care, la o adică, pot să-i spulbere dubiile de plan secund, din categoria „a fost la Dristor 1 sau la Dristor 2?”

Difuzarea filmului surprins pe camerele video de la metrou nu vorbeşte doar despre lipsa de scrupule a realizatorilor TV care invocă fără să clipească alibiul ratingului. Mai sunt cel puţin două lucruri care merită o discuţie serioasă. Primul este pasivitatea reconfirmată a Consiliului Naţional al Audiovizualului, care, în ciuda sesizărilor făcute, s-a ilustrat deocamdată prin sprinteneala melcului şi printr-o poetică ridicare din umeri: „anul viitor, acum nu e timp”. Dacă preşedintele Răsvan Popescu o scaldă esopic, Radu Hârjeu, membru al CNA, are o declaraţie la graniţa dintre consternare şi revoltă: „Nu are niciun sens acum să fac autosesizare. Ieri dimineaţă erau deja trei sesizări. Le vom discuta peste câteva luni. Şi chiar dacă le-am discuta în ianuarie, să spunem că le trece cineva pe ordinea de zi cu celeritate, oricum nu are nici un rost. Adică nu e ceva ce mai poţi opri acum.”

Faptul că Radu Herjeu a lucrat la câteva televiziuni înainte de-a ajunge la CNA nu-i scuză pasul şi logica strâmbe. E grotesc şi periculos să judeci aşa. Refuzul de-a vedea sensul unor sancţiuni dure şi imediate dă undă verde abuzurilor şi deschide larg uşa viitoarelor grozăvii difuzate la nesfârşit, mai ales că românii cad uşor în mrejele comerţului funerar. E ca şi cum un judecător nu ar pedepsi un criminal fiindcă victima oricum nu mai poate fi înviată. Comportamentul straniu al lui Radu Herjeu şi al instituţiei unde lucrează trimite cu gândul la o secvenţă din comedia Creaturi fioroase (Fierce Creatures), unde mogulul australian Rod McCain primeşte vestea cea mare de la ajunctul său, Neville: „Au sunat de la Beijing. Avem drepturile de televizare pentru execuţiile publice.” „Şi pentru redifuzarea în toată lumea?” „Şi. Cinci tipi pe săptămână.” „Splendid.” Suntem departe? Da, dar nu atât de departe cum ne place să credem. Iar faptul că moartea vinde bine nu e deloc un compliment. Nici pentru televiziuni, nici pentru publicul lor, nici pentru rasa umană în general.

A doua problemă care merită o discuţie e pasivitatea martorilor la tragedie. Marilena Şerban împinge o tânără în faţa metroului şi pleacă bine mersi din staţie. Nimeni n-o opreşte, nimeni nu-i taie calea, nimeni nu strigă după ea. OK, nu era oră de vârf, dar staţia nu era pustie. La ora aceea lumea încă circulă cu metroul. O ştiu fiindcă fac acelaşi lucru uneori, după 11 noaptea, şi găsesc pe peronul de la Eroilor 10, 15 sau 20 de oameni. Şi atunci? Cum a fost posibil ca un om să omoare un alt om şi să nu se întâmple nimic? Explicaţiile sunt multe, dintre care două mi se par mai bine conturate decât celelalte.

Prima ţine de lipsa de empatie tot mai pronunţată pe care o avem faţă de semeni. Cu ajutorul tehnologiei, oamenii devin insule care îşi ajung lor înşile. În metrou sau la restaurant, în cafenea sau în autobuz, fiecare posesor de smartphone pare imersat în măruntaiele obiectului şi câtuşi de puţin dispus să dea două cepe degerate pe ce e în jur. Acest nou tip de pereat mundus, întru câtva diferit de cel al împăratului Ferdinand I, e prezentat astfel de jurnalistul Adrian Georgescu: „Stând pe internet toată ziua, în noi s-a produs cumva o inversare între Realitate şi Ficţiune. Când lângă tine, în Realitate, se întâmplă o grozăvie, mintea ta o «plasează» automat la Ficţiune. «Nu poate fi adevărat”, spui şi treci mai departe. Şi invers se întâmplă la fel: ce este pe Facebook e mai pregnant şi mai viu decât cele ce se petrec lângă noi în Realitate.” Adaug acestei observaţii experienţa relativ recentă a vecinătăţii de masă cu patru tineri (doi băieţi şi două fete) într-un restaurant din centrul Braşovului. Toţi patru bine îmbrăcaţi, curaţi, drăguţi şi – aşa mi s-a părut – cu destui bani în buzunar încât să nu se uite foarte atent la preţuri. Cât timp au stat în local, fiecare dintre ei a făcut abstracţie de ceilalţi şi s-a mărginit la o explorare prelungită şi tăcută a propriului smartphone.

A doua explicaţie se leagă de pedagogia neamestecului, pe care majoritatea vârstnicilor de azi au predat-o, dar au şi primit-o, înainte de 1989. Formulele de bază ale acestei educaţii pentru dezinteres şi neimplicare erau „Ai grijă şi vezi-ţi de treaba ta”, „Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala”, „Stai deoparte şi nu te amesteca”, „Nu cumva să te bagi”. Într-un timp când frica devenise metodă de lucru, părinţii (nu toţi, cinste excepţiilor) îşi sfătuiau copiii să nu devină solidari, să nu sară în apărarea celui prigonit, să nu ia atitudine în faţa nedreptăţilor. Gestul definitoriu al acelor timpuri era privitul în altă parte. Întorsul capului. Ceva din pedagogia aceea egoistă a făcut ca Marilena Şerban să omoare un om fără s-o întrebe nimeni de sănătate. Sigur, mortul dintre şine nu se întoarce, dar morala întâmplării e cumplită. Şi încă un lucru. Există în multe ţări ceea ce se cheamă citizen’s arrest, adică dreptul cetăţeanului fără atribuţii de om al legii de a încerca să împiedice comiterea unei abateri, a unui delict sau a unei crime. N-ar fi oare interesant ca acest reflex de veghe civică să fie dezbătut în şcoli şi poate chiar şi la televiziuni?