Casă şi canapea de piatră

Prăvălit în adâncurile abandonului, un cetăţean ciufulit anunţă publicul că e „fericit cu canapeaua lui”. O face într-o reclamă TV care, ca atâtea altele, siluieşte fără scrupule limba română. Căci dacă nu vorbim despre o calchiere jenantă, ci despre un adevăr în carne şi oase (de fapt, în perne şi arcuri), problema cetăţeanului ciufulit depăşeşte frivolitatea şi intră în sfera patologicului.

Sigur, n-ar fi prima situaţie în care o fiinţă omenească îşi pierde reperele şi deraiază. Ştim de la Oliver Sacks că un om şi-a confundat soţia cu o pălărie şi a încercat să şi-o pună pe cap. Cetăţeanul ciufulit împinge însă lucrurile şi mai departe de geamandura normalităţii şi asumă postura unui monstru al afectelor. Nu mai suntem în lumea cazurilor pentru care e nevoie de ochiul unui clinician. Am poposit într-o stare de fapt care reclamă mai degrabă prezenţa unui exorcist. Fiecare bărbat al planetei caută şi trăieşte împlinirea în felul lui. Unul visează că o ajută să scape pe domniţa la ananghie din poveste, ferecată în turn de un tată inclement şi sadic. Altul iubeşte carnaţia alesei, altul talentul ei pentru versuri inefabile, altul parfumul care aţâţă simţuri şi le târăşte în morişca pasiunii. Şi există, desigur, halucinaţi ai adoraţiei absolute, care sorb apa din urma lăsată de călcătura iubitei şi sunt gata să se arunce în foc pentru ea, n’importe quand et n’importe oú.

Istoria nu consemnează dacă au existat, până la cetăţeanul ciufulit din reclama TV, şi alte cazuri de tineri pe care moliciunea şi elasticitatea unei piese de mobilier i-au prins în mrejele iubirii năprasnice. Ai amorului nebun, vrednic de-a fi trâmbiţat în cele patru zări. Sigur, dacă umbli un pic la simboluri, canapeaua are o conotaţie şi un amplasament care diferă de cele ale altor embleme ale funcţionalităţii domestice. La drept vorbind, te îndrăgosteşti mai degrabă de o canapea decât de o bormaşină sau de un mixer. Inflamările şi tandreţurile cresc mai firesc în apropierea unui obiect care te invită la orizontală decât lângă o unealtă care-ţi terciuieşte creierul şi-ţi face urechile franjuri. Partea interesantă este că raportul dintre tânărul ciufulit şi canapea nu se rezumă la domolirea unor porniri şi la satisfacerea unor instincte (asta poate şi din cauză că, hormonal vorbind, canapeaua nu e din cale-afară de ispititoare). Nu, doamnelor şi domnilor, aici e vorba de mult mai mult: de fericire în toată regula. Tânărul ciufulit ca după o porţie de erotism sălbatic se declară „fericit cu canapeaua lui”, aşa că nu mai încape îndoială: omul e îndrăgostit. Chiar dacă iubita lui are, la o privire mai atentă, un strat anticoroziv de pudră epoxidică sau poliesterică şi tălpi de plastic polipropilenic. Spre a nu mai pomeni de sistemul de rate ce-ţi permite o cucerire care să nu te decaveze. Pe de altă parte, când simţi pârjolul iubirii, amănuntele de acest tip nu mai contează.

Cu toate acestea, există câteva întrebări care-ţi vin în minte. Una dintre ele vizează palmaresul romantic al tânărului îndrăgostit „lulea de canapea”. Oare ciufulitul a avut şi alte idile cu piese de mobilier până la descoperirea canapelei perfecte? Şi dacă da, ce n-a mers? De ce s-au despărţit? Cine pe cine a dezamăgit? Ce le-a lipsit celorlalte canapele ca să atingă nirvana armoniei în compania ciufulitului? Au scârţâit sfidător într-un moment delicat? Au făcut groapă în centru după o lună de relaţie? S-au scămoşat? Ce dramă le-a stins flacăra şi le-a schimbat destinul?

Alte întrebări se leagă de prezumtiva ostilitate a altor obiecte din intimitatea locativă a tânărului căzut în limbă după canapea. Bunăoară, ce-ar zice comoda din sufragerie când l-ar vedea afişându-se cu neruşinata aia velurată, pe care se întinde toată ziua bună ziua? Dar măsuţa de cafea? Dar cada îngropată? Cum ar percepe fericirea ciufulitului în braţele canapelei? Şi-ar ieşi din minţi? Ar face o criză de gelozie? Şi ce s-ar întâmpla în cazul unui complot al întregii locuinţe împotriva acestei metrese de o mută voluptate? Ar putea el, tânărul, să se pună pavăză în calea duşmanilor şi să-şi apere iubita cu pieptul gol? În fond, fericirea canapelei e şi fericirea lui. Iar fericirea fără fidelitate, mai cu seamă într-un asemenea caz, e ceva mai greu de obţinut.

Iată câte probleme, nelinişti şi nedumeriri se nasc dintr-un simplu viciu de traducere. Şi iată cât de neplăcut e să constaţi că posturile TV nu găsesc de cuviinţă să refuze traducerile stupide şi să le dea la refăcut. Dacă traducătorul s-ar fi smuls din chingile calchierii şi ar fi tradus „I’m happy with my sofa” prin „Sunt mulţumit de canapeaua mea”, cum ar fi fost normal, articolul de faţă n-ar fi fost scris. Aşa însă mă văd nevoit să-i urez tânărului ciufulit casă şi canapea de piatră. Ca să-şi ocrotească iubirea şi să doarmă pe tare.