Bucovina, ruptă în două. Mărturiile unor români supraviețuitori ai gulagului
Bucovina, recâştigată de România în 1918, a fost ruptă în două în 1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, înţelegerea dintre Hitler şi Stalin. Administraţia sovietică a însemnat din prima clipă arestări, deportări şi violenţe. Recăpătată pentru scurt timp, Bucovina de Nord a fost încorporată definitiv în Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană în 1944. Autohtonii, indiferent de etnie, au îndurat vreme îndelungată teroare. Structura populaţiei s-a schimbat. Numai aproximativ o zecime sunt români, faţă de peste o treime în interbelic. Filaret Migorean este un supravieţuitor al gulagului din Kazahstan. La cei 81 de ani ai săi, tânjeşte după cărţi în limba română.
În ciuda diminuării drastice a populaţiei româneşti, Bucovina de dincolo de frontieră păstrează încă rădăcinile culturii vechilor locuitori ai provinciei. Smulsă Moldovei de Imperiul Habsburgic, Bucovina a fost recăpătată de România în 1918, iar învăţământul românesc organizat pe temelii austriece, a fost de cea mai bună calitate. Lora Bostan este şefa Catedrei de Limba Română de la Universitatea din Cernăuţi. A păstrat dragostea pentru limba română ca pe o moştenire de familie:
Lora Bostan, şef catedră lb.română, Univ. Cernăuţi: Dragoste pentru limba română a fost din familie, cu toate că părinţii nu au avut studii superioare, au fost ţărani, eu sunt de la ţară, aşa, dar tata avea 4 ani făcuţi la români, cum spunea el, românească, tata era născut în 1918, ar fi împlinit acum 100 de ani, ca şi mama. A fost diacon în biserică 55 de ani, nu mai este în viaţă, dar ştia Eminescu pe dinafară. Vedeţi cât au însemnat acei patru ani de şcoală primară ca să cunoşti opera unui scriitor! Când cei care termină studiile şi de multe ori se cam încurcă. Şi el tot timpul îmi povestea despre Eminescu că era aşa frumos şi avea un păr lung, deci eu am rămas îndrăgostită de imaginea acelui tânăr care scria aşa frumos şi totodată era şi aspectuos.
27 IUNIE 1940. Cedarea Bucovinei de Nord
Aceeaşi învăţătură temeinică i-a marcat viaţa lui Filaret Alexeevici Migorean. La cei 81 de ani ai săi, îşi aminteşte ca ieri ziua din iunie 1940 când la Stăneşti, 30 km de Cernăuţi a ajuns vestea că vin ruşii. Oamenii din sat s-au strâns să se sfătuiască. Între ei şi fratele mai mare, Toader, de-o vârstă cu Regele Mihai, cum povesteşte Filaret.
Filaret Migorean, supravieţuitor al gulagului în Kazahstan, povestește: „S-au sfatuit, au cumpanit cum era. 4-5-10 băieți care erau mai destonici au zis: "Măi, știți ce? Hai, noi să fugim in Romania, ca aici rusii au venit si fac batjocura din tineret si noi, cine stie ce-o mai fi cu noi, ca noi nu stim traditia ruseasca si s-au strans companii de baieti astia varstnici şi au trecut graniţa. Amu, la granită, or fost si pierderi din băieti. Pe unele locuri, grănicierii i-au impuscat baietii, unii locuri i-o prins si i-au bagat tribunale rusii”.
Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat lui Toader, plecat de acasă la 19 ani. Mama, care îşi pierduse deja soţul, l-a plâns toată viaţa. Tragedia familiei era însă abia la început. Cu numai câteva săptămâni înainte ca armata română să reintre în Cernăuţi, familia Migorean a fost deportată în Kazahstan.
Filaret Migorean: Și cum ne-or luat de acasa? Or venit rusii, soldatii la primarie si cu primarul, pe cine, care e cu pricina? Care or trecut frontiera? Noi eram copii mici, inca aveam stana, facusem stana. Si am fost gatit, dar mama zice: Amu, baieti, va spăl frumos cum eram in camesuica si izmanute si amu măi, dormiti fara grijă. Si ne-am culcat mai tarziu si cand colo, cum suntem copchii, nu ne-am trezit si când colo vad ca ne zgaltaie mama. Ne-am trezit si vedem soldatul cu arma si primarul: hai, sculati-i si imbracati-i, suiti-i in carută si mergem la gara. ne-am suit în caruta si ne-or dus la gara. Gara era atunci la Tereblecea, nu la Hliboca cum e amu”.
Drumul spre Kazahstan, o tortură în sine
Drumul până în locul de deportare a ţinut zile de-a rândul. Deportaţii, adunaţi într-un tren de marfă cu zeci de vagoane şi două locomotive, primeau drept hrană peşte sărat, dar nu apă. Călătoria a fost tortură absolută. Mulţi nu au ajuns la destinaţie. O fetiţă de 12 ani a murit chiar în vagonul în care se afla Filaret de 14 ani, fratele mai mic şi mama lor. Când în sfârşit uşile vagonului s-au deschis larg, sărăcia şi sălbăticia locului a ascuţit şi mai tare chinul. Trimişii colhozurilor din regiune îi aşteptau cu căruţe trase de cămile sau vite. Fiecare îşi alegea numărul de muncitori necesar. Primele înghiţituri de apă au fost luate dintr-un pârău, pe drumul dispre aşa-zisa gară şi cătunele de bordee unde aveau să-şi petreacă 5 ani din viaţă.
- Și cu ce ati mers pana la colhozurile alea?
Filaret Migorean: E, carele cu boi, cu camilele, carutele si asteptau. Ne-au suit in carurile celea si ne-au dus pana unde o trebuit in care colhoz, in care sat, asa cev. Stam si ne gandeam unde ne duce pe noi. Si ne-or dus si am dat sa trecem un pârâuaş si s-or mirat oamenii aceia, vizitii aia care erau cu carutele: Asa ceva noi nu am vazut de cand suntem. Nu asa! Am picat cu totul în pâurâuaşul acela, pe pântece, parcă sa ne hranim de apa ca muream de sete si fieşcare amu a ajuns la depozitul unde mergea. Noi am ajuns. Eu am ajuns acolo într-o scoala. Zic: "Mai, amu că-i bună aşa". Si cand colo, a doua zi dimineata, vine preşedintele, brigadierul cine era activul cela care era in colhozul cela, si zice: Veniti sa va arat unde veti sta, unde veti trai, ca aici e scoala de copchii, nu e de stat. Nu noaptea asta, 2-3 zile cumva, asa or fost. Și om mers si ne-or arătat că era un grajd, o încăpere mare pentru cămile, pentru magari, pentru animale din astea traiau acolo. Si au scos animalele acelea si zice: Asta vă e casa voastra! Luati, aduceti ape, era un pârâuas, udati pamantul, erau guzganii ...”
Bucovinenii la capătul lumii
Bucovinenii, scoşi din casele lor de cărămidă, cu dulapuri pictate şi pânzeturi albe, au făcut curat şi au acoperit pe jos şi pereţii cu pământ nou. Se încălzeau la o sobă improvizată în grajdul care adăpostea acum 12 familii. Înregistrată la Stăneşti, în octombrie 2018, povestea lui Filaret Migorean a fost oprită câteva minute de o întrerupere de curent electric.
Pentru că astfel de incidente sunt frecvente şi durează ore în şir, discuţia a continuat la lumina camerei de luat vederi.
-Dacă tot s-a stins lumina aici în comuna Stăneşti, cu ce luminaţi seara acolo, când eraţi în Kazahstan?
-Nu era nici curent electric, nici doftor n-am vazut, nici militian nu am vazut, nici popa n-am vazut, nimic n-am vazut pe lumea cu soare.
N-am vazut niciun fel de organizatie, nici nimic. Asa, cum sa va spun, oameni civilizati spuneau: "astia sunt oameni salbatici". Si asa ca noi am mers de aici, românii, afara de asta... Prinde camera? Noi ca am mers, ca ne-au dus pe noi acolo. Acolo au fost dusi ucraineni, deportati acolo, polonezi, ceceni si noi, românii. Cate naţii dus, pedepsite acolo la pedeapsa ce-o planuit tara. Atatea natii or mers acolo. Si dintre astea, cum sa va spun, din patru natii din astea, o ramas ceva, o cultura in locul cela. De la poloni, de la ucraineni, de la noi. O ramas, si de la ceceni o rămas, eu inca am mers si am adus eu cecenii de la gara de acolo. Şi incă ma gandeam atunci: măi, cum de aveau cecenii grăunte de papusoi. Cum, mai, în Caucaz acolo sunt papusoiuri ceva? Acolo e timpul calduros.
Obsesia lui Filaret pentru boabele de porumb ale cecenilor era explicabilă.
Iarna 1942-1943: Foametea sfârșitului lumii
Foamea pe care o trăiau deportaţii este inimaginabilă pentru oamenii obişnuiţi. În iarna 1942-1943, a murit fratele mai mic, Gheorghe.
Filaret Migorean povestește: „Cum va spun, bastinasii aceia aveau de toate cele, nu a murit niciunul, dar ai nostri oameni, amintesc de fratele mai mic, imi spunea mama, a grait doar pana i-a iesit sufletul, dati-mi o bucatica de paine sa bag in gura, o turtă, ca să trăiesc şi eu cu voi, să nu mor. Cu vorba asta o murit, amu plang şi imi pare rau, dar, atunci nu am mai plans că el o murit, ca m-am gandit, el a murit azi, eu mor maine! Şi am mers la grajd, am luat un bou, l-am înhamat la o sanie, fratele în sanie, cu un brat de paie pus, în cămeşuică şi în izmenuţe, atata zestre a avut la moartea lui si l-am dus pe un camp, pe pustietate. Erau doi oameni cu mine si spun ei: ce facem baiatu ista, cu mortul ista, cum îl îngropăm noi, daca dam cu bolovanul peste el ii crapa pantecele, dăm pe faţă, si i-am spus sa acoperim cu paiele si nu vedem unde cad bolohanii aceia, unul mai mic, si asa l-am ingropat si ne-am întors de acolo. Mă gândeam, mâine, poimâine, cine mă duce pe mine, că eu l-am dus pe dânsul, dar pe mine cine mă duce?”
În iarna următoare, Filaret a descoperit într-o odaie de la sediul colhozului unde avea sarcina să ţină aprins focul din bălegar uscat, piei de animale. Şeful de colhoz dovedea prin numărul lor că şeptelul este complet. Băiatul se strecura în fiecare zi şi tăia câteva fâşii din pielile proaspete, cu ceva grăsime. Spălate şi fierte mult timp, fâşiile din piele erau sursă de hrană.
În 1946, familia Migorean a fugit din Kazahstan, alături de alţi bucovineni. Foametea i-a urmat însă şi acasă. Au ajuns exact când colectivizarea forţată, rechiziţiile şi taxele extrem de mari îi lăsaseră pe ţărani fără alimente. Taxele erau camuflate sub numele de împrumut acordat statului. Bucovina de Nord şi Basarabia au trăit în 1946-1947 ceea ce a trăit Ucraina în 1932-1933: foamete indusă deliberat de stat. Cei care încercau să îşi salveze familiile ascunzând alimente, ajungeau în închisori sau în lagăre de muncă.
Ce mărturii au istoricii
Tamara Marusîk este specializată în istoria comunismului. A studiat ani de-a rândul dosarele KGB şi arhivele altor instituţii sovietice.
Tamara Marusîc, prorector Universitatea Cernăuți: Eu am parcurs dosarele penale, adică dosarele prin care oamenii erau condamnați la 25 de ani la deportare în Siberia în a doua jumătate a anilor 1940 și de la începutul anilor 1950. Când citeam motivul deportărilor în gulag, motive minore, era ceva fioros, pentru că o persoană urma să piardă un sfert de veac în acele gulaguri sovietice. În unele dosare am aflat că unele persoane nici nu ajungeau în gulag. Găseam adeverințe că persoana respectivă a dispărut. Unde? Nimeni nu știe? Ce s-a întâmplat cu acea persoană? Nimeni nu știe?
Profesoara Lora Bostan ştie istoria epocii de la părinţi.
Lora Bostan, șef catedră limba română, Universitatea Cernăuți: „N-a fost deloc uşor. Ei îmi povesteau că eu m-am născut mai târziu, dar a fost foarte greu. El zicea de fapt din sat, cei mai de nimic familii - cum îi numea el - deci oameni care nu aveau, oamenii de nimic care nu erau nimic, nici din punct de vedere moral, aceştia erau la conducere. Dar eu vă spun ce ţin minte eu: aveam vreo 3 anişori, era prin 1954-55 şi mama intra deodată în curte unde mă găsea şi îmi dădea o căldăruşă aşa mică, unde era brânza de oi şi: aşează-te pe căldăruşă. dar de ce să mă aşez pe căldăruşă? Nu vreau să mă aşez pe căldăruşă. Aşează-te. Nu, ceneau cei care adunau produsele alimentare, totul.
- Voia să o ascundeţi.
- Da, să o ascund. Că zice: Nu o să am pe urmă ce să îţi dau să mănânci. Şi stăteam pe ea şi îmi tot îndreptam rochiţa ca să nu se vadă că stau pe căldăruşă. Lucrurile acestea le ţin minte.
Câți români mai sunt în Bucovina
După moartea lui Stalin, în martie 1953, marile locuri de deportare din Siberia şi Kazahstan au fost desfiinţate; milioane de oameni s-au întors acasă. Dar unii au rămas pe loc. În provinciile de baştină, politicile de rusificare au continuat. Românii au fost printre cei mai afectaţi. Nemţii şi evreii îşi părăsiseră casele încă din anii 40. Prin repatriere, deportare sau emigrare.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
