BRADUL CU POVEȘTI. Păstrătorii de tradiţii. Poştaşul dintr-un sat bucovinean conduce o ceată de colindători
Undeva în Bucovina, poştaşul satului conduce o ceată de colindători care ţin morţiş să petreacă Anul Nou exact cum o făceau odinioară bunicii lor. Se deconectează cu toţii de la viaţa modernă ca să ducă mai departe tradiţia curată a Sărbătorilor.
Fârşeroţii din Cogealac, ultimii rapsozi ai muzicii polifonice aromâne, primesc Revelionul într-un mod unic, moştenit de la taţii lor. Lăutarii din Taraful Gorjului, atât de aplaudaţi în străinătate, se încăpăţânează să cânte an de an colinde uitate şi extrem de rare, pe care astăzi nu le mai cântă aproape nimeni.
„Microbiștii de la fotbal de ce se duc acolo și stau și îngheață de frig? Așa și aici, în folclor, sunt microbiști. În noaptea de Anul Nou îi furnică microbul”, spune Ioan Ilișescu, consilier cultural.
România deține o comoară rară dar uitată: un patrimoniu de zeci de mii de colinde vechi, extrem de rare și necunoscute publicului.
„Mă duc la bunici și descopăr ceea ce habar n-aveam, știam că pe lume există numai Hrușcă și uite, ascult întâmplător un colind extraordinar. Și îl pun rapid pe YouTube. Devine viral și atunci auzim întâmplător de lucruri de care nu am auzit niciodată”, precizează Vintilă Mihăilescu, antropolog.
La acest tezaur se adaugă, de Sărbători, mii de tipuri de ritualuri ancestrale cu măști. Și inexplicabil, în nenumărate sate din România, în ciuda modernității, aceste obiceiuri se păstrează, vii și nealterate, la fel ca în vechime.
Însă toate aceste obiceiuri, care ne fac unici în lume, supraviețuiesc nu atât prin grija autorităților, ci prin pasiunea unor oameni simpli. Ei sunt anonimii care nu-și fac reclamă și nu apar în cărțile de folclor. Dar care cheltuiesc din banii și din energia lor, ca să transmită mai departe datinile de Sărbători.
Unul dintre ei este Gheorghe Ciocârlan, poștașul din Dolheștii Mici, Suceava. Este fericit că tocmai el conduce ceata de colindători din sat, așa cum făcea pe vremuri și bunicul său.
Mai sunt câteva zile până în 2014, iar Gheorghe se pregătește să întâmpine Anul Nou. Îmbracă un costum popular moștenit din familie şi asta pentru că urăturile se fac și astăzi în straie de sărbătoare. Cămașa a fost haina de mire a bunicului.
„Bunicul, dac-ar ști el că îi port eu hainele, ce mândru ar fi!”, spune bărbatul.
Și tot bunicul, spune el, s-a încăpățânat să meargă să vadă Unirea cea mare, cu orice preț: „O mers o bucată, săracu, cu căruța, o bucată pe jos, o bucată într-un vagon de marfă. În 1918 a ajuns la Alba Iulia, și noi nu reușim să ajungem cu avionul, cu trenul”.
Afară îl așteaptă cu nerăbdare o ceată cu 20 de urători. Sunt oameni simpli care trăiesc din agricultură. De Anul Nou însă primesc o identitate nouă şi se transformă în mascați, urși, căluți, urători, lăutari, capre, și babe.
Prima casă la care vor poposi este cea a mătușii Tinca. Ea încă mai crede în puterea Plugușorului.
Uratul în sine este o artă doar pentru cei talentați, spune Gheorghe Ciocârlan. În trecut se credea că uratul purifică spațiul dacă este rostit cu inimă bună.
„Pot ura doar ăștia care simt lucrul ăsta. Trăirile astea ale noastre de la țară sunt extraordinar de puternice. Eu când îi auzeam urând pe ăia dinaintea mea, mi se ridica părul așa, pe mână, de emoție”, mărturisește Gheorghe Ciocârlan, căpetenia cetei de colindători.
De Sărbători, uratul și gălăgia au un sens profund.
„Bat în fiare, în tălăngi, fără asta nu se poate, sperie timpul vechi, se așteaptă timpul nou. Perioada de schimbare a timpului este în toate culturile lumii, este haos, este răsturnarea normalității pentru că altfel n-are cum să se nască noul an. Deci în perioada asta trebuie să fim și noi haotici, ca tot universul, ca să putem intra în ritmul universului, să putem renaște după aceea mai frumoși și mai deștepti”, explică antropologul Vintilă Mihăilescu.
Jocul caprei aducea belșug, în trecut şi era meteosensibilă, adică dădea semne despre cum va fi vremea. Moartea și reînvierea caprei semnifică trecerea simbolică în noul an. În trecut, dolheștenii mergeau cu capra şi câte șapte kilometri prin pădure, până în satele vecine. Astăzi, obiceiul reușește să egalizeze toate clasele sociale.
În vechime, se credea că măștile alungă spiritele rele. Astăzi, sătenii și le confecționează singuri, le piaptănă și le păstrează în vitrină. Apoi, la urat, din spatele măştii, le strigă oamenilor ce defecte au. E un fel de judecată care cândva, demult avea rostul de a-i face pe oameni mai buni şi mai cinstiţi.
Astăzi, la modă printre mascați a ajuns satiră politică. În timpul unui festival de folclor din Moldova, mascaţii au ironizat politicienii locali pe scenă, în fața a 10.000 de oameni.
„Ce spuneau acei oameni, o critică, o analiză politică de zece ori mai bună decât a tuturor analiștilor politici de la televiziune”, este de părere Ioan Ilișescu, consilier cultural.
Dar pentru că toate aceste obiceiuri să supraviețuiască în Dolheștii Mici, Gheorghe Ciocârlan plătește din buzunarul lui: „Îmi pun la bătaie toate economiile mele. Și din ceea ce îmi lasă un pensionar, că eu sunt poștaș, îmi lasă un leu, sau doi, sau trei, și din salariul pe care nevastă-mea nu l-a văzut de opt ani, de când suntem împreună. Scoatem Dolheștii Mici pe care nu-l știa absolut nimeni, îl scoți la suprafață”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
