22 aprilie 1990, startul Pieţei Universităţii. „Golanii” încep cea mai amplă manifestaţie anticomunistă din Europa Centrală şi de Est
Ion Gâtlan: Aş vrea să ştiţi, tov. Iliescu, că fiul meu a fost omorât aici pe 22, la 17.30, iar eu am datoria morală de a continua ceea ce el a plătit atât de scump. Fiul meu se numea Gâtlan Lucreţiu Mihai şi avea 19 ani.
Ana Bladiana: Important în această clipă este, mi se pare, nu atât ce crede Europa despre noi, deşi şi aceasta este foarte important, important este ce crede poporul român despre noi şi mai ales ce crede poporul român despre el însuşi.
În duminica de 22 aprilie, în Piaţa Victoriei are loc o demonstraţie a Opoziţiei. Protestul s-ar fi numărat printre atâtea altele, fără urmări şi fără reacţii din partea Puterii, dacă o mână de temerari nu ar fi oprit în Piaţa Universităţii coloana de manifestanţi care mărşăluia dinspre Guvern.
Florian Mihalcea, Societatea Timişoara: După lansarea Proclamaţiei de la Timişoara la 11 martie 1990, noi ne-am împrăştiat prin ţară şi am organizat mitinguri în diferite oraşe în care vorbeam despre Proclamaţia de la Timişoara, pentru ca proclamaţia să fie înţeleasă de către oameni, pentru că TVR a prezentat-o în mod tendenţios. Am ajuns în Piaţă, am ocupat Piaţa, iar cei care erau acolo au spus: rămânem aici până când se aplică punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.
Cazimir Ionescu, fost vicepreşedinte al CPUN, susține că la un moment dat, unul dintre demonstranţi a avut o idee: să întindă o sfoară de-a lungul străzii, ceea ce i-a făcut pe ceilalţi să se oprească, să umple piața și să oprească traficul:
Cazimir Ionescu: Mă duc şi îi anunţ pe Ion Iliescu şi Petre Roman, noi eram deja colegi în CFSN, o scenă memorabilă: Domnule preşedinte, Petre Roman, numărul oamenilor care se adună acolo creşte văzând cu ochii, sunt 7-8.000 de oameni, acum.
Asociaţia 21 decembrie, susţine Cazimir Ionescu, ceruse Guvernului un sediu. Folosea, spune fostul vicepreşedinte al CPUN, acest moment pentru a-şi susţine revendicarea: o clădire de pe strada Batiştei, care aparţinuse fostei Securităţi.
Cazimir Ionescu: Petre, daţi-le sediu azi, că dacă nu o să le daţi în 48 de ore, sfoara asta va intra în astfalt şi în istorie şi o să vreţi să le daţi Pelişorul, dar nu o veţi mai putea scoate din pământ. Petre Roman - nu, că acea clădire are altă destinaţie...
Treptat, demonstraţia s-a organizat. Liga Studenţilor, Asociaţia 21 Decembrie, Grupul Independent pentru Democraţie, Societatea Timişoara, Asociaţia Studenţilor Medicinişti. Aveau grijă de staţiile de amplificare, stabileau ordinea vorbitorilor şi informau zecile de mii de manifestanţi asupra a ceea ce se întâmpla la demonstraţiile anticomuniste de la Timişoara, Cluj sau Iaşi.
Pe măsură ce Piaţa Universităţii devenea un fenomen, ruptura din societate se acutiza.
Ana Blandiana: La Revoluţie au existat două categorii de oameni. Unii strigau „Jos Ceauşescu” şi alţii strigau „Jos comunismul!”. Acestea sunt cele două categorii care au despărţit România, într-un fel, până astăzi. Cei care au strigat „Jos Ceauşescu” au ajuns la putere sau au sprijinit Puterea, cei care au strigat „Jos Comunismul” au făcut proclamaţia de la Timişoara, au făcut Piaţa Universităţii în sprijinul Punctului 8 de la Timişoara.
Mircea Ordean: Totul pe fondul unei frici grozave ca să nu se întoarcă lucrurile. Uniunea Sovietică exista. Eram încrezători în mersul istoriei, dar una-două apărea câte un ministru - băi, a fost tot din guvernul celălalt, comunist. Era o teamă. Bănuiesc că radicalizarea... multă teamă, mult radicalism.
Ziarista Tia Şerbănescu aminteşte o secvenţă din convorbirile cu ministrul de Externe sovietic, Eduard Șevardnadze, din ianuarie 1990: Domnul Iliescu şi Şevardnadze au avut discuţii. Şi a venit cineva cu o înregistrare, un cameraman care se aflase foarte aproape de ei când ieşeau din cabinet şi discutau. În care Şervardnadze întreba: Şi partidele istorice? Există riscul să câştige? Nu o să le dăm timp, a venit răspunsul lui Ion Iliescu.
Puterea, dominată de FSN, refuză orice discuție cu liderii demonstranţilor. Problema nu este discutată nici măcar în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, organismul legislativ al țării.
Ion Iliescu: Sunt unii care le plâng de milă câtorva golani care provoacă dezordine în centrul Capitalei.
Victor Rebengiuc: Hotărârea Guvernului de a refuza dialogul cu demonstranţii, reprezentanţii semnatarilor Proclamaţiei, scindează în continuare populaţia şi alienează una dintre părţile cele mai active şi mai responsabile ale naţiunii. Noi, următorii intelectuali români, ne solidarizăm cu manifestanţii din Piaţa Universităţii şi repetăm chemarea la dialog, condiţie de neînlocuit a stabilităţii politice. Şi ne dorim stabilitatea, dar dorim o stabilitate morală. Bazată nu pe interese personale sau de partid, ci pe respectarea aspiraţiilor sfinte ale Revoluţiei.
În timp ce mass media occidentale difuzau pe larg ştiri legate de Piaţa Universităţii, TVR se limita la câteva minute, şi acelea, acuzau protestatarii, prezentate tendenţios:
Răzvan Theodorescu: Eram exasperat de acele acuze. Eu cred că erau unii operatori şi unii redactori care aveau astfel de înclinaţii, dar Piaţa Universităţii era un fenomen istoric şi atunci am cerut să înregistrăm şi dimineaţa şi la prânz şi seara. Ei mi-au cerut să dau numai seara. Era lume şi dimineaţa, erau şi la prânz. Eu, însă, trebuia să dau aceste lucruri tot timpul. Cred că se dădeau până la 5 minute. Nu poţi să dai mai mult de 5 minute o întâmplare din aceasta în fiecare zi. Cinci minute era uriaş!
În urma unor eforturi insistente, la începutul lui mai, Ion Iliescu urma să se întâlnească totuşi cu reprezentanţii Pieţei.
Marian Munteanu: Dialogul nu a avut loc.
Ion Iliescu: Era firească această, acest atac la adresa lui Ion Iliescu?! Când eram cunoscut ca cel mai activ opozant al lui Ceauşescu?!
Petre Roman: Ceea ce a lipsit a fost încercarea de dialog, era foarte clar că prin excluziune, prin intoleranţă nu avansăm spre democraţie, ne-a lipsit exerciţiul de dialog şi el era rezultatul regimului de 45 de ani.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
