1990, anul 0 era noastră | România intră în democrație vlăguită, dar fără datorii externe
Revoluţia română a venit pe fondul unei grave crize economice. Alimentele de bază se vindeau pe cartelă, ca în vreme de război. Consumul casnic de curent electric, benzină sau încălzirea erau restricţionate. Nicolae Ceauşescu hotărâse în 1982 că România trebuie să-şi achite toate datoriile externe în avans. Şi, pentru că nu avea de înfruntat niciun fel de opoziţie, a făcut acest lucru pe spezele întregii naţiuni, asumându-şi costuri umane şi economice uriaşe. Politicile absurde de personal şi ingerinţele brutale în viaţa privată au ridicat şi mai tare tensiunea şi frustrarea, cu atât mai mult cu cât celelalte ţări socialiste, inclusiv URSS, promovau reforme majore.
La 31 martie 1989, Nicolae Ceuşescu a început şedinţa Comitetului Politic Executiv al PCR cu un subiect care nu figura pe ordinea de zi. „Azi-dimineaţă am dat banii pentru ultima rată a datoriilor”, a spus el. „În anul 1980 aveam 11-12 miliarde de dolari. La începutul anului mai aveam 1,15 miliarde de dolari. Astăzi, ultima rată, de 137 de milioane de dolari, a fost achitată şi cu aceasta, datoria bancară şi de stat a fost predată complet", a anunțat Nicolae Ceaușescu.
De ce a ţinut Ceauşescu să plătească integral datoria externă? Realizările comuniste din anii 70 fuseseră ridicate prin împrumuturi occidentale. Dar în 1981-1982, România a intrat într-o situaţie absurdă de incapacitate de plată. Scadenţele pe termen scurt, mediu şi lung s-au suprapus, fuseseră programate greşit. Oficialii nu au putut plăti o serie de furnizori externi, atrăgând penalizări. Enervat, Nicolae Ceauşescu a găsit explicaţia: orice împrumut înseamnă pierderea independenţei şi suveranităţii. A început plata în totalitate şi în avans a datoriei externe.
Decizia a provocat o adevărată ruptură în economie.
În iulie 1971, România negocia FMI şi Banca Mondială potrivit „politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaţiilor cu toate statele INDIFERENT de sistemele lor politice”. Cum Nicolae Ceauşescu părea o breşă occidentală în Est, cele două instituţii financiare au acceptat chiar să facă o excepţie în propria politică şi să finanţeze proiecte industriale. În plus, o dată cu aderarea României la FMI, alţi investitori, inclusiv din Statele Unite şi Canada, s-au orientat spre România. Tehnologia şi know-how-ul occidental au dat speranţă românilor că regimul poate deveni rezonabil. Dar În iunie-iulie 1982, în plină criză de valută, Comitetul Executiv al PCR începe aşa-numita raţionalizare a energiei electrice la consumatorii casnici şi reducerea la limită a iluminatului stradal.
Anii 80 - penurie, sărăcie, control
Urmează restricţii în lanţ.
„Era o perioadă când eu trebuia să învăţ pentru facultate. Aveam lampă cu gaz, se găsea gaz şi cu lampa de gaz învăţam la gaz. Cu curentul te mai descurcai, dar era în plină iarnă, numai anumite ore cu căldură şi apă caldă, era cu program, 2-3 ore dimineaţa şi 2-3 ore seara. Totul era limitat,” îşi aminteşte Cristian Săndulescu, medic.
„Îmi aduc aminte că învăţam la lampă, ne încălzeam în bucătărie de la aragaz, nu era lumină, programul la televizor era de 2 ore. Mergeam la teatru, dar era foarte frig, la Filarmonică nu avea rost să te duci, că de frig, nu mergea arcuşul pe vioară. Multe, multe greutăţi, nu, nu, nu, nu trebuie să ne mai amintim de... şi nici nu aş vrea ca cineva să mai treacă vreodată prin aşa ceva...”, spune Corneliu Coman, fost ofițer.
Pe măsură ce miliardele de dolari erau plătite în avans, apăreau şi penalizările de plată anticipată. Cum Nicolae Ceauşescu nu înţelegea să le plătească, apăreau blocaje şi presiuni. Oficialii comunişti au obţinut totuşi renegocierea dobânzilor. Pentru scăderea a 2-3 procente, calendarele de rambursare erau extrem de stricte.
Cozile
Românii resimţeau din ce în ce mai acut "economiile":
„Puneam buteliile la rând, înainte de a avea gaz, cred că pe un km de butelii, dacă nu mai mult. Şi aşteptam câte două zile. La telefoane ca să instalaleze Romtelecom, am aşteptat cinci ani. Şi acum te roagă. La benzină, mergeam o duminică da şi una nu, Tot prin relaţii. Când a fost băiatul în armată, nu vă spun, prin nişte foste eleve am reuşit să fac rost de câteva tablete de glucoză, mă duceam cu ele ... ce să zic, foarte greu, ne-au umilit, ne-au umilit într-un hal fără de hal, dumneavoastră să nu ajungeţi niciodată în situaţia asta. Un medic şi un profesor trăiau foarte greu, mai ales că tatăl meu a fost prizonier la ruşi, tatăl soţului a fost deţinut la Canal...,” povesteşte Zinovia Busuioc, profesoară de franceză.
Decizia de plată a datoriei externe a venit în paralel cu alta, care a multiplicat problemele: limitarea drastică a importurilor. Cum industria era corealată cu cea occidentală, lipsa de tehnologie i-a micşorat competitivitatea la export. Aşa că oficialii comunişti exportau masiv alimente. În timpul celui de-al doilea război mondial, românii nu cumpărau alimente pe cartelă. În anii 80, da.
„Prima dată am venit în Craiova când am luat examenul pentru liceul industrial, în 1977. Începând cu 80-81 a cam început să se aleagă praful, produsele de strictă necesitate, nici gând. Stăteam la cozi, luam 5-6 portocale, bananele nu le vedeam decât în cărţi sau reviste. Prin 86-87 s-au introdus cartele de alimente zahăr, ulei şi pâine. Cea mai mare nenorocire, necaz al comunismului a fost introducerea cartelei - jumătate de pâine. Pâinea nu avea un kg, cu 300 g nu puteai trăi”, povestește Dondre Nicolae, contabil de profesie.
„Stăteam la coadă ca să putem să ne procurăm acele produse care erau de strictă necesitate. Făcea omul aprovizionarea după cum avea relaţii, cunoştinţe, se ducea şi cumpăra cu preţuri supra, asta, de unde? De la diferite localuri care erau dirijate de diferiţi oameni din conducerea partidului. Era o problemă când stăteam la rând la lapte. Aveam copii mici şi stăteam la lapte, ăla era cel mai greu. De ce să nu spunem adevărul dacă ăsta este adevărul. Stăteam cu orele, dar puneam sticlele de seara, şi le legam pe sfoară, cum se proceda,” povesteşte Andrei Constantin, acum pensionar.
„În anii 80, alimentele de bază - zahărul, uleiul, untul, erau pe cartelă. Aveai dreptul la jumătate de pachet de unt de persoană, un kilogram de zahăr, aia era pe o lună de zile, te duceai la Alimentară şi îşi luai raţia. Eu am făcut excursii în URSS şi în restaurante era untul pe masă la discreţie şi paharul de smântână 3 copeici. Acolo ne-am săturat şi de smântână, şi de unt. Zic, uite, domne aici cum e...”, povestește Ana Brătilă.
Nici măcar la ţară penuria de alimente din comerţul de stat nu putea fi compensată de legumele, ouăle sau carnea din gospodării. Animalele nu puteau fi sacrificate fără aprobare, iar ţăranii dădeau cote la stat.
Satele intens colectivizate erau cele mai năpăstuite. Grădinile rămase în proprietate privată erau prea mici ca să asigure hrana. Ţăranii nu aveau oricum timp de ele. Normele de muncă la colectiv erau uriaşe. Ca să supravieţuiască, mulţi au început pur şi simplu să fure de pe câmp sau din livezile cooperativizate.
„Foarte greu. Era mâncarea, uleiul, zahărul şi pâinea era pe raţie. Şi pâine, ne da un sfert de pâine, dacă voiam să mâncăm mai multă pâine, trebuia să mergem în oraşul vecin, la Beclean, şi să stăm la coadă jumătate de zi pentru două pâini, să avem mai multă pâine pentru copii. Stăteam la rând şi trebuia să aducem ouă de acasă, anumit număr de ouă, contra alimentelor. Şi ouăle nu ni le lua toate, pe ale mici nu le lua”, povestește Eugenia Arpaştoan din Cristeştii Ciceului, Bistriţa Năsăud.
„Nu era voie să sacrifici viţei. Porc dacă voiai să tai, trebuia să dai unul cotă. Viţel dacă tăiai, ajungeai la tribunal. Nu puteai să ţii mult de un porc sau de o vacă că îţi luaseră terenul. Şi trebuia să lucrăm la colectiv şi pentru animalele noastre, ne dădeau foarte puţin. 15% din munca noastră,” mai spune Eugenia Arpaştoan.
Inflația, un monstru trezit de Ceaușescu
În lipsă de orice, piaţa neagră căpătase proporţii uriaşe:
„Portocalele, bananele nu se găseau. Rarele dăţi când băgau la câte o cofetărie, mare parte se dădeau pe pile, cunoştinţe, relaţii, PCR de atunci e vorba asta. Fiecare şefă de magazin avea rudele ei, prietenii ei. Şi ce mai apucau săracii oameni, era bătaie pe ele,” mai spune medicul Cristian Săndulescu.
Toate acestea se întâmplau în timp ce Perestroika lui Gorbaciov îşi extindea efectele mult aşteptate în toată Europa Centrală şi de Est. Societatea românească se afunda însă în tensiune şi frustrare.
Penuria a provocat alt monstru: inflaţia. Oamenii aveau bani, dar nu aveau ce cumpăra. Informat asupra situaţiei, Nicolae Ceauşescu a tras concluzia că ţăranii sunt vinovaţi.
„În ultimii ani Ceauşescu a avut informaţii exacte că România suportă o inflaţie galopantă. Asta îl înnebunea, economiştii i-au explicat, el nu pricepea: Dom'ne, în România, preţurile le stabilesc eu! La nivelul CC a fost o analiză economică. Ceauşescu l-a admonestat pe preşedintele Comitetului de Stat pt Planificare şi i-a spus: după ce că eu vă fac planul, voi nu sunteţi în stare să îl urmăriţi?! Cei de la Comitetul Planificării lucrau nopţi să iasă corelaţiile economice. A pus el şi mercurial, golind pieţele şi atunci ţăranii nu au mai venit în pieţe. Sau era la Adunaţii Copăceni, în curţile ţăranilor, cozi de Dacii, nu se mai vindea în pieţe,” spune Adrian Vasilescu, în prezent consilier al guvernatorului BNR.
Nu doar pentru alimente se făceau eforturi permanente. Şi medicamentele lipseau.
„Am avut nevoie, că soţul meu a fost la colectiv, la coasă, şi i s-a perforat apendicita. Până am ajuns la spital, nu era mijloc de transport, s-a inflamat şi a făcut peritonită. Şi imediat cum am ajuns la spital medicul o zis să fac, cum pot, rost de antibiotic. Atunci a apărut penicilina. Am avut noroc şi am avut aici un învăţător şi cu el am umblat. Am găsit un jidov, evreu care avea. Am dat pe cinci peniciline o junincă. O viţică”, își aduce aminte Eugenia Arpaștoan.
În ultimii ani ai regimului, exasperarea cuprinsese şi muncitorimea, baza ideologică a sistemului. La 15 noiembrie 1987, lucrătorii de la Tractorul Braşov au protestat în stradă şi au intrat în sediul Comitetului Judeţean de partid.
Bătălia lui Nicolae Ceauşescu cu inflaţia dusese la abuzuri de nesuportat:
„A introdus un sistem de plată, suna interesant, salariul nu mai este limitat. Oamenii au crezut că pot urca salariile. Nu! În condiţiile în care nu se făcea planul, puteau să coboare salariul, dar nu mai jos de 25%. Până la 25% putea fi amputat salariul. A anulat toate sporurile, tipografii aveau un spor de toxicitate în lapte, nu l-au mai avut, toate sporurile şantier, sporurile de zi-lumină, toate au dispărut. Şi a mai făcut ceva, ca să scoată bani de la populaţie a inventat cumpărare de participaţiuni. Oamenii au plătit, nu că au vrut, li s-a oprit din salariu ca să cumpere acţiuni în întreprinderi”, explică Adrian Vasilescu.
Decizii economice aberante. Amintirile lui Theodor Stolojan despre Ceauşescu
În 1989, Ceauşescu a decis şi scumpirea curentului electric. În paralel însă, a interzis orice alt credit extern. Or, finalizarea Centralei de la Cernavodă, care ar fi ieftinit energia electrică, se baza pe un credit canadian. Când a aflat că respectivul credit continuă, dictatorul a demis toată conducerea Ministerului de Finanţe, a Comerţului Exterior şi a Băncii Române de Comerţ Exterior:
„Şi a destituit pe miniştri ... şi-a chemat şi directorii. Că nu sunt numai ei, miniştrii vinovaţi, sunt şi directorii. Şi în mod 'democratic', Ceauşescu întreabă la sfârşit: mai are cineva ceva de spus? Eu, care eram directorul Direcţiei Valutare, am ridicat două degete, foarte mulţi erau acolo, am ridicat două degete. Nu era în filmul respectiv. Am spus următorul lucru: am luat credit extern pentru că am avut plan în balanţa de plăţi externe. Dacă aveai plan, trebuia executat. Ceauşescu a spus: Nu e adevărat!” povesteşte Theodor Stolojan.
În urma discuţiei, şeful Direcţiei Valutare şi Relaţii Internaţionale din Ministerul de Finanţe a fost demis, deşi inclusiv noul ministru de finanţe i-a dat dreptate:
Theodor Stolojan: „A doua zi, ce a doua zi, noaptea! Am fost sunat de noul ministru de finanţe să fiu la Comitetul de Stat al Planificării a doua zi, la ora 8:00. Deschid uşa, un birou din ăla lung. De faţă şi Ştefan Andrei, care era viceprim-ministru şi răspundea de comerţul exterior. Nici nu am deschis bine uşa şi a început să ţipe şeful de la Comitetul de Stat al Planificării, cum de mi-am permis să spun că era plan?! Andrei Ştefan, lucid, a zis: Să ascultăm ce spune. Am explicat că România are un acord de credit guvernamental pentru construcţia Centralei de la Cernavodă. Când un furnizor făcea o piesă de utilaj pentru utilaj, făcea factura şi o trimitea băncii lui din Canada şi mă înregistrează pe mine cu credit extern. Urma ca România să plătească prin produse, să compenseze, dar cum Canada nu prea avea ce cumpăra de la noi, rămâneam cu creditul extern. Ştefan Andrei mi-a spus: Mâine să negocieze încheierea acordului de credit! De asta au apărut întârzieri.”
Necazurile materiale nu erau nici pe departe singurele. Decizii personale precum localitatea în care lucrezi, la ce vârstă vrei să te căsătoreşti sau câţi copii vrei să ai erau dirijate de stat. Celibatarilor fără copii până la 30 de ani li se percepea o taxă care putea ajunge la 10% din salariu. Iar fiecare absolvent de facultate era repartizat acolo unde economia socialistă avea nevoie de el.
Contraselecția valorilor. Profesorii navetiști
Carol Căpiţă, profesor universitar: „Am terminat Facultatea de Istorie în 1988 şi am fost repartizat în mediul rural, aşa cum se întâmpla cu marea majoritate a studenţilor din facultăţile universităţii. Legea obliga absolvenţii universităţilor să stea 3 ani în învăţământul mediu, în localităţi mici sau rurale, altminteri erau obligaţi să plătească studiile universitare. Naveta era destul de dificilă, erau 44 de kilometri distanţă, o distanţă mică astăzi cu mijloacele de transport dar, la data respectivă, lua două ore, două ore şi ceva.”
În plus, cei cu studii superioare erau exasperaţi de încăpăţânarea lui Nicolae Ceauşescu de a promova în funcţii de conducere absolveţi de şcoli profesionale cu studii tardive la şcolile de partid. După decenii de comunism, PCR nu mai putea invoca dosarele de burghezi şi chiaburi ca să dea la o parte absolvenţii meritorii, dar continua să promoveze oameni slab pregătiţi, deşi avea la dispoziţie adevăraţi profesionişti.
Lavinia Betea, istoric: „În anii 60 se produsese o normalizare în cursul vieţii profesionale a unui om. Adică, tu dacă erau foarte bun, indiferent din ce familie veneai, dădeai examen şi reuşeai la cel mai bun liceu fără să-ţi pese că nu au părinţii bani să te întreţină pentru că tu obţineai burse. Deci se făcea această selecţie, oamenii nu mai puteau fi luaţi din uzină, la profesională şi în uzină ajungeau cei care nu erau foarte buni. Aşa se face că în anii 80, elitele erau recrutate din rândul celor care terminaseră profesionala, cei care nu reuşiseră la liceu, care îşi făcuseră liceul şi facultăţile la seral, eventual Ştefan Gheorghiu, iar cei care avuseseră un parcurs normal, care trecuseră examene foarte grele ca să intre la Drept, ca să intre la Politehnică, ca să intre în facultăţile cu profil umanist erau plasaţi în spatele celorlalţi care debutaseră ca muncitori în carieră”.
Când Mihail Gorbaciov a declanşat Perestroika, vorbind inclusiv despre rolul esenţial al intelectualilor la conducere, lumea românească a început să spere. Din nefericire, abilitatea politică a lui Nicolae Ceauşescu depăşea cu mult suma defectelor sale. El anihilase chiar şi opoziţia din eşaloanele superioare de partid şi de stat şi nu s-a sfiit să pretindă că România făcuse deja reformele iniţiate în URSS.
Digi24 prezintă în această săptămână mai multe materiale în care va vorbi despre evenimentele din 1989, contextul și oamenii ei. Elena Vijulie va realiza în aceste zile la Digi24 o ediție specială pe această temă. În opinia ei, ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost o revoluție, care ulterior a devenit o lovitură de stat. Urmăriți explicațiile Elenei Vijulie:
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
