1940 - 1941 | Avanpremiera dictaturii comuniste în Basarabia
Aproape o sută de mii de basarabeni au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Era primul episod al dictaturii comuniste în Basarabia. La 28 iunie 1940, România acceptase ultimatumul sovietic de cedare a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Armata Română a primit ordin să nu riposteze nici măcar în situaţia în care Armata Roşie nu a respectat termenul de 4 zile pentru evacuarea administraţiei româneşti. Lipsa totală de apărare a făcut ca zeci de mii de oameni să devină victime sigure ale represiunii comuniste. La 22 iunie 1941, soldaţii români au trecut Prutul înapoi, în Basarabia. Începea marea operaţiune Barbarosa: Hitler ataca Uniunea Sovietică.
Primul mare val de deportări din Basarabia ocupată a avut loc în perioada august-noiembrie 1940. În paralel, se desfăşurau operaţiunile tipice de sovietizare a teritoriului. În oraşe, naţionalizarea fabricilor, atelierelor, controlul publicaţiilor şi al întrunirilor publice. La sate, renunţarea aşa-zis voluntară la pământ, urmată de intrarea în gospodării colective numite colhozuri.
Ion Varta, istoric, şef Arhive Naţionale Chişinău: „Toţi acei care prezentau un ipotetic pericol pentru autorităţile sovietice de ocupaţie erau eliminaţi, sau expulzaţi, sau băgaţi în lagăre, sau trimişi la munci forţate. Deja în luna iulie nu mai erau locuri libere în acele închisori din Basarabia. În scurt timp a fost pus în aplicare un alt scenariu, la fel de sinistru - mobilizările la munci forţate din aceste teritorii; din fosta URSS moldovenească au fost mobilizaţi circa 100.000 de oameni.”
22 iunie 1941 | Armata Română trece Prutul
În vara lui 1941, când Bucureştiul a devenit aliat al Germaniei naziste, trupele române au eliberat Basarabia şi Bucovina.
În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, mareşalul Ion Antonescu a dat ordin armatei române să treacă Prutul. Dar, deşi soldaţii români au înaintat cu repeziciune, au găsit Chişinăul în ruină. În retragere trupele sovietice au aruncat în aer 89 de clădiri importante din oraş. Catedrala ridicată în 1836 a ars ore în şir, clopotniţa ei fusese transformată într-o grămadă de moloz. Dar tragedia Basarabiei era abia la început.
Pagubele materiale au început să fie remediate rapid.
Iunie 1941 | Deportări în Siberia şi Kazahstan
Existau însă piederi ireparabile. Un al doilea mare val de deportări a avut loc cu nici două săptămâni înainte de revenirea administraţiei româneşti în Basarabia. Zonele cele mai afectate au fost judeţele din apropierea Prutului.
Ion Varta, istoric, şef Arhive Naţionale Chişinău: „S-au întocmit liste foarte discret şi la o oră anumită a fost pusă în aplicare operaţiunea. Au fost chemaţi să semneze un act prin care donau toate bunurile, apoi erau scoşi din curte, îmbarcaţi în maşini şi căruţe, transportaţi la calea ferată şi îmbarcaţi în trenuri care erau destinate pentru transportul vitelor.”
Familia Scafari |Victimă ale represiunii staliniste
La momentul ultimatului sovietic din 28 iunie 1940, politicianul liberal Grigorie Scafari, fost primar şi deputat, ar fi putut să se refugieze împreună cu familia la Bucureşti. Dar părinţii şi socrii au refuzat categoric să-şi părăsească satul natal, Ciuciuleni. Aveau pământ, livezi, vite, erau oameni respectaţi.
Dar, pe 13 iunie 1940, întreaga familie a fost reţinută, urcată în căruţe, aşa-numitele trăsuri şi dusă la gara cea mai apropiată.
Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Tata avea un câine de vânătoare mare cu urechi mari, frumos câine şi când zicea se urca la tata în trăsură, dar eu aveam o căţeluşă care era numai cu mine şi aceea s-a urcat la mine. Ofiţerul a venit, a luat-o şi a aruncat-o... eu plângeam. La celălalt câine nu se putea apropia şi i-a zis lui tata să îl dea jos. Toţi câinii au început să plângă şi eu i-am auzit până când ne-am îndepărtat pe dealuri...”
Familia Scafari | Deportări în Siberia şi Kazahstan
La Tiraspol, bărbaţii au fost separaţi de bătrâni şi copii şi transportaţi în Siberia. Ceilalţi au ajuns în Kazahstan. 16 basarabeni au fost daţi jos din tren la staţia Tereni - Uzeak din regiunea Kzâl - Orda şi conduşi la nişte barăci în apropierea unui sat de cazaci. Au trăit aici aproape jumătate de an. Luau apă dintr-un canal de irigaţii sau din gară, când se alimentau locomotivele cu abur.
Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Noi când ne duceam acolo ne uitam la şerpii care pluteau, căzăciţele spălau rufele, măgarii se scăldau. Noi ne duceam mai departe. O luam de acolo, mama o fierbea, apoi ne făcea mâncare.”
O evadare riscantă | 5.000 km de temeri şi curaj
Distanţele până la cea mai apropiată aşezare sau gară erau atât de mari încât deportaţii se bucurau totuşi de relativă libertate. În plus, regimul de paşapoarte interne introdus în Uniunea Sovietică în anii '20 îi lega practic pe toţi cetăţenii de localităţile unde erau înregistraţi. Evadarea părea iraţională. Cu toate acestea, cei 16 au riscat. Hotărârea a fost luată după ce un bărbat blond dintr-un tren plin cu deţinuţi le-a aruncat un bilet.
Confruntat cu invazia lui Hitler, Stalin elimina ultimele comunităţi germane din sud-vestul URSS, la nord de Marea Neagră. Deţinutul misterios le spunea că, dacă vor să fugă, se pot ascunde în casa lui, într-un sat cu nume nemţesc de pe Volga.
Cu mari eforturi şi cumpărând bunăvoinţa şefului de gară, basarabenii au obţinut bilete de tren. Dar în uşa vagonului s-au lovit de răutatea unei controloare:
Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Mama s-a dus la şeful gării să îi spună să ne ajute să plecăm. În timpul ăsta, trenul s-a pornit şi mama nu era. Şeful gării a văzut trenul, a luat-o pe mama de mână şi au reuşit tocmai la ultimul vagon să ajungă şi el a reuşit să o urce pe mama pe scări, dar acolo era conductoarea femeie şi era şi un bărbat. Ea îi rupea mâinile mamei de pe bara aceea de care se ţinea, îi lua mâinile ca să se dea jos. Şeful gării striga să o lase că are copiii în alt vagon şi bărbatul care era acolo în vagon a luat-o pe mama de mâini şi a ridicat-o şi a adus-o în vagon. Mama nu vorbea, era distrusă complet, avea un şoc.”
Saratov/Rusia | Înca 1200 km pâna în Basarabia
După un drum de multe săptămâni şi multe peripeţii, au ajuns în oraşul rusesc Saratov pe Volga. Gara era plină de refugiaţi din Rusia şi Ucraina, oameni care fugeau disperaţi din faţa atacului german. Scafarii s-au declarat şi ei refugiaţi. Copiii au început să înveţe ruseşte. După o lună de chin, într-un oraş sufocat de mulţimile înfometate şi speriate, basarabenii au ajuns în sfârşit în satul cu nume nemţesc: Şved. Gospodăria promisă avea fântână, electricitate, acareturi şi camere suficiente pentru cele 3 familii. Necunoscutul din tren le-a salvat viaţa. Au fost acceptaţi la muncă de şeful colhozului.
Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Bunica hrănea vițeii cu lapte și pâine, dar noi nu aveam ce mânca acasă și brigadierul l-a întrebat pe bunicul dacă are pe cineva și el a zis că da, are o noră și 4 nepoței. Brigadierul a zis să ia o sticlă de lapte și noaptea când nu e nimeni pe stradă să o ducă la copilași. Bunica venea, bătea la geam, mama lua sticla și bunica fugea înapoi sa nu vadă ceilalți ca nu mai e acolo.”
Ostrogorjsk/Ucraina| Ultima "escală" până acasă
La un moment dat, colhozul a avut nevoie să mâne o herghelie de cai cale de 1.000 de km spre Vest. Cu o căruţă, multe privaţiuni şi mult curaj, cei 15 basarabeni au ajuns la Ostrogorjsk. Unul dintre tineri fusese între timp înrolat. Aici îşi câştigau existenţa vânzând iaurt şi diverse alimente în gară.
Aprilie 1944 | Trupele sovietice intră în România
În vara lui 1944, familia Scafari a ajuns în sfârşit acasă în Basarabia. Traversa de această dată linia frontului între trupele sovietice în ofensivă şi cele româneşti care pierdeau din nou teritoriul dintre Prut şi Nistru. În ciuda foametei cumplite din 1946 - 47, viaţa părea să intre în normal. Valentina Sturza s-a căsătorit.
1949| Alt val de deportări din RSS Moldovenească
În 1949, când a căzut victimă unui alt val de deportări, era însărcinată. A ajuns din nou în Kazahstan, dar, de această dată, i s-a permis să lucreze într-un birou de contabilitate la Alma-Ata. După moartea lui Stalin în 1953 şi eliberarea a milioane de persoane din gulag, Valentina s-a întors în Basarabia împreună cu fetiţa născută în exil. Tatăl ei, fostul deputat liberal, Grigorie Scafari, condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia, a supravieţuit la rândul său. Fratele său îi murise în braţe. Să tai lemne în pădure, la zeci de grade cu minus, cu numai o sută de grame de pâine pe zi - e o performanţă fizică pentru care nici măcar homo sovieticus nu era pregătit.
Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
