1917 | Regina Maria, sufletul rezistenței
Acum 100 de ani, în primvara anului 1917, trei sferturi din Regatul României se aflau sub ocupaţia trupelor germane, aliate cu cele bulgare şi turce. Partea rămasă liberă, Moldova, era copleşită de refugiaţi şi obligata să susţină întreaga armată. Puţini au fost cei care şi-au păstrat sângele rece. Primul exemplu l-a dat cuplul regal, Maria şi Ferdinand. Au existat si multe familii bogate ale căror doamne au ales să înfrunte bolile şi mizeria ca să aibă grijă de cei care luptau pentru ţară.
La Iaşi, Regina Maria, sprijinită de Olga Sturdza, Maria Balş, Alexandra Filliti şi de mulţi alţii şi altele era sufletului efortului umanitar. Olga Sturdza a găzduit 150 de elevi la moşia din Păuneşti, Maria Balş conducea spitalul de fracturi instalat în Şcoala de Poduri şi Şosele, fostul Mareşal al Palatului Regal, Henri Catargi se ocupa de invalizi, câţiva miniştri au început să se ocupe de aprovizionarea oraşului.
De fapt, Regina preluase şefia treburilor civile.
Diana Mandache, istoric: „Ea organizează acea reţea de ambulanţe numită "Regina Maria". Știm că era o persoană plin de vanitate, dar modul în care o organizează şi oamenii cu care a colaborat este extraordinar. Spitalele pe care ea le-a organizat, unele purtau numele principelui Mircea, altele erau sub Crucea Roşie britanică sau americană”.
Ambulanţele Reginei erau finanţate şi de emigranţia românească din Franţa, şi de bancherul Jean Chrissoveloni, care le şi coordona practic. Una din doamnele de onoare ale Reginei, Collete Lahovary, a lucrat cu aceste ambulanţe în apropierea frontului, în judeţele Bacău şi Vrancea. A înfruntat moartea lucrând direct cu bolnavii de tifos exantemantic.
Linia principală a asistenţei medicale era dată însă de Crucea Roşie, condusă de Maria Moruzi. Organizaţia era bine administrată încă dinainte de război, tot din grija Reginei, cu filiale judeţene şi un bugete destul de consistente. O ramură a Crucii Roşii Române funcţiona în teritoriile ocupate.
Prof. Sorin Damean, istoric: „La un moment dat, făcându-se o statistică, au fost 2.000 de răniţi trataţi în spit craiovene, concentrate, la un moment dat, în urma ordinului administrației militare germane, în zona garnizoanei Regimentului 1. Rolul proeminent l-a jucat Olga Gigurtu, preşedintele filalei Craiova a Societății de Cruce Roşie, care a mobilizat surorile de caritate şi chiar şi cetatenii pentru a dona obiecte pentru a alina suferinţa răniţilor”.
La Bacău îşi avea misiunea Clotilda Averescu, soţia generalului Alexandru Averescu. Iată cum a luat fiinţă. Jurnalul generalului, 5 februarie 1917: „Este ceva dureros, dar şi dezgustător în acelaţi timp, de văzut cantitatea enormă de oameni, ce se scurge prin Bacău, în căutarea unităţilor cărora le aparţin. O dezordine mai mare este greu de închipuit (...) Starea higienică este deplorabilă. Aici în oraş este o adevărată oroare. Starea oraşului, oribilă. Populaţia moare de frig şi foame, toate păturile sociale. Am format un comitet de doamne, am împărţit oraşul în circumscripţiuni şi am hotărât ca, cu mijloacele Armatei, să vin în ajutorul nenorociţilor”.
La iniţiativa Olgăi Sturdza şi a unui comitet din care făcea parte şi guvernatorul BNR, I.G. Bibicescu s-a încercat ajutorarea organizată a orfanilor de război. În zona Vrancei, generalul Petală construieşte cu soldaţii o clădire cu 120 de locuri, regina trimite alimente şi haine; cei mai mulţi copii erau însă plasaţi direct în familii. Alţi refugiaţi sunt adăpostiţi în mănăstiri sau pe moşii.
Apar ca nişte firicele de speranţă şi scrisorile de mulţumire ale celor însănătoşiţi: „Eu soldatul Irimia Ion vă mulţumesc foarte mult şi vă doresc multă sănătate la Doamnele de la Crucea Roşie” sau „Sărut mâna, domnişoară Ionescu, domnişoară Alice Sturdza. Dumnezeu să vă dea sănătate şi putere şi cu toţi ne gândim la dvs. Că bune suflete aţi mai fost”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
