100 de ani de comunism | Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”
După 30 de ani sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietică uimea Occidentul. Noul secretar general al Partidului Comunist condamna crimele regimului anterior. Milioane de deţinuţi politici erau eliberaţi din închisorile siberiene, iar operele scriitorilor disidenţi, publicate. O perioadă de deschidere către lume ce a inclus şi vizita făcută de liderul sovietic Nikita Hruşciov în Statele Unite, în septembrie 1959.
Începută în 1953, după dispariţia lui Stalin, relaxarea politicii sovietice a durat doar 20 de ani. A fost epoca în care părea că adevărul şi respectarea drepturilor omului îşi găsesc locul în Uniunea Sovietică.
Deşi succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, a hotărât "să spună adevărul", din raportul său de la Congresul XX al partidului au lipsit referirile la cruzimea bolşevicilor din timpul Războiului Civil şi cele la condiţiile din lagărele de muncă. Dar odată deschisă, discuţia despre traumele din societatea sovietică era greu de oprit.
În 1957, într-o publicaţie italienească de stânga apare în traducere romanul "Doctor Jivago" - povestea sfârşietoare a unui medic în timpul Revoluţiei şi al Războiului Civil, poveste profund defavorabilă regimului comunist.
Faptul că autorul, Boris Pasternak, poet avangardist, era un nume consacrat în elita intelectuală din URSS, era şi mai problematic. În 1934, la Primul Congres al Scriitorilor din URSS, Boris Pasternak fusese proclamat primul poet al ţării, iar în 1936, Izvestia îi publica poeziile laudative la adresa lui Stalin. În anii marilor epurări, Pasternak a refuzat însă să semneze listele colective prin care se cerea execuţia celor acuzaţi în procesele-mascaradă. La sfârşitul anilor '30, Boris Pasternak a tradus Shakespeare şi Faust al lui Goethe. După război, alături de mulţi alţi artişti şi intelectuali, Pasternak a fost şi el victima puseului de antisemintism a lui Stalin. Marginalizat, s-a refugiat în traducerea unor opere occidentale clasice şi a lucrat intens la "Doctor Jivago". Încurajat de raportul fără precedent citit de Hruşciov la Congresul XX, Pasternak încercase să îşi publice romanul la Moscova. A fost însă refuzat. Eroii săi puneau într-o lumină proastă chiar esenţa regimului comunist, începând cu Revoluţia din 1917.
În 1958, când în Occident a apărut traducerea în engleză, lui Boris Pasternak i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură. Din cauza presiunilor, scriitorul a refuzat distincţia. Dar scandalul internaţional a fost încă şi mai stânjenitor pentru Moscova.
Cine a fost Soljenițîn
Între timp, în înaltele cercuri politice, bătălia vechilor stalinişti contra ideilor de reformă ale lui Hruşciov a devenit acerbă. După un congres (XXII), în 1961, şi el dur la adresa stalinismului, Hruşciov era în căutare de aliaţi. De aceea acceptă publicarea nuvelei lui Soljeniţîn.
De origine cazacă, matematician şi absolvent de filologie, Aleksandr Soljeniţîn, fost căpitan de artilerie în cel de-al Doilea Război Mondial, a trăit vreme de opt ani într-un lagăr de muncă forţată. Fusese acuzat că îl criticase pe Stalin într-o scrisoare către un prieten. Martor ocular şi supravieţuitor al Gulagului, Aleksandr Soljeniţîn scrie povestea unui ţăran rus aflat într-un lagăr de muncă.
Cititorul îl urmăreşte Ivan Denisovici Şuhov - devenit numărul C 854 - de la trezirea la 5 dimineaţa, într-o baracă îngheţată în care erau îngrămădiţi 200 de oameni, apoi la lucru şi în timpul percheziţiilor corporale, până la primirea - era o zi excepţională - a unui pachet de acasă, şi în sfârşit, seara în baracă, după ce 500 de oameni fuseseră opriţi în ger pentru că gardienilor nu le ieşise numărătoarea. Acest cel mai umil om de pe pământ, trăitor în spatele a patru rânduri de sârmă ghimpată, îi ceruse soţiei să nu îi trimită pachet ca să nu ia de la gura copiilor.
Ivan Denisovici nu protestează. Trăieşte. Şi ca să continue să trăiască, observă. Vede că „pâinea "creşte" doar la magazia de pâine, ovăzul dă în spic doar la depozit. Chiar dacă ţi-ai rupe şalele muncind, chiar dacă te-ai prăbuşi cu faţa în tărână, pământul nu îţi dă mai multă mâncare decât ţi-a prescris comandantul. Ba n-o primeşti nici pe aceea din pricina bucătarilor, a ţopârlanilor şi a celor protejaţi. Se fură şi aici, se fură şi în zonă, se fură şi la magazie. Şi toţi cei care fură nu dau cu târnăcopul. Tu, în schimb, dai cu el, iei ce îți dau şi cară-te de la ferestruică”.
Ivan Denisovici ştie şi că supravieţuirea reclamă complicitatea paznicilor: "Înainte de a pleca de la muncă, mâna de lucru strânge fiecare bucăţică de lemn - surcele, beţişoare - le leagă cu un şiret de cârpă sau cu un capăt de funie şi le cară. Prima hăituială e la corpul de gardă. Cum ai ajuns îţi şi ordonă să arunci totul. Mâna de lucru îşi are însă socoteala ei: Dacă fiecare va aduce câte ceva, cât de puţin, în baracă va fi mai cald. De aceea deţinuţii procedează aşa: rup beţişoarele, le fac mai scurte şi le bagă sub vestă. Numai în felul acesta îl pot duce pe şeful de lucrări. Escorta nu ordonă niciodată să arunce lemnele. Are nevoie şi ea de lemn, dar nu le poate căra. Pe de o parte, nu-i permite uniforma, iar pe de alta mâinile le sunt ocupate cu automatele. Ca să tragă în noi. Cum ai ajuns în lagăr, escorta comandă: "De la cutare până la cutare rând, să arunce rândurile aici. Sunt milostivi ca Dumnezeu însuşi: iau ei, dau şi supraveghetorilor, lasă şi deţinuţilor."
Ivan Denisovici observă şi cât de important este timpul: i se frânge inima când află că, din nou, vor lucra şi duminica. "Cui nu-i pare rău după o duminică?". Timpul devine supravieţuire când e vorba de carceră sau de stat în frig, fără bocanci, pe pământul îngheţat pentru ca gardienii să îşi termine percheziţia.
Supravieţuirea depinde enorm de ceilalţi deţinuţi: "Şeful avea acolo următoarea lege: brigada care nu-şi îndeplineşte sarcina ziua, rămâne noaptea în pădure".
Într-un astfel de loc, "clipele în care putea să-şi amintească satul Temgheniova şi casa părintească erau extrem de rare. Viaţa de aici îl hărţuia, de la deşteptare până la stingere, şi nu-i lăsa timp pentru amintiri deşarte". Dar chiar şi aici, între Sce 208 şi H 920 sau Sce-311, unii oameni precum bătrânul Iu 81 devin legende - un om care stătea prin închisori şi lagăre de zeci şi zeci de ani, gârbovit, fără păr şi fără dinţi, dar care nu s-a lăsat îngenunchiat. "Mânca ciorba tacticos şi nu-şi băga capul în strachină, cum făceau ceilalţi, ci ducea lingura sus la gură. Îşi pusese pâinea pe o cârpuşoară curată, nu ca ceilalţi pe masa murdară şi umedă".
Finalul nuvelei şi al zilei de lucru nu descrie un Ivan Denisovici revoltat, ci un om aproape fericit: nu a fost băgat la carceră, şterpelise un terci, nu i se găsise lama la percheziţie, nu se îmbolnăvise mai rău. "Trecuse o zi senină, aproape fericită. Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizeci şi trei", încheie scriitorul. Adică 10 ani.
Publicat ca să lovească în staliniştii încă influenţi la Kremlin, Aleksander Soljeniţîn a devenit rapid cel mai negru coşmar al propagandei comuniste în general. Stânga occidentală, mai ales cea franceză, cea care cultiva comunismul din cafenelele elegante ale cartierului Saint-Germain sau de pe băncile Sorbonei, a avut dificultăţi mari în faţa bietului Ivan Denisovici Şuhov.
GULAG - invenția lui Dzerjinski, omul lui Lenin
Gulagul, adică reţeaua lagărelor de muncă din URSS, nu a fost inventat de Stalin; Gulagul a apărut în vremea lui Lenin, părintele comunismului însuşi. În vremea lui Stalin a devenit doar substativ comun.
Cele dintâi lagăre de muncă sovietice au fost organizate de primului şef al CEKA, Felix Dzerjinski. Cuvântul GULAG este prescurtarea instituţiei numite Administraţia Principală a Taberelor de Muncă Corecţională. Ucenic al lui Lenin, Felix Dzerjinski a fost cel care a aplicat conceptul comunist de "teroare revoluţionară". Potrivit lui Lenin, era necesar ca "duşmanii de clasă" să fie eliminaţi fizic.
Oamenii erau arestaţi şi executaţi nu pentru ce făcuseră, ci pentru ce erau. După sfârşitul Războiului Civil şi pe fondul crizei economice, mulţi dintre potenţialii condamnaţi la moarte au devenit mână de lucru în lagăre de exterminare prin muncă. La sfârşitul anilor '20, aceste structuri aveau 100 de mii de deţinuţi. În 1933, la finalul primului plan cincinal, s-a ajuns la 5 milioane de prizonieri.
Stalin folosea pentru industrializare exact această forţă de muncă ieftină. Deţinuţii, din ce în ce mai mulţi, erau trimişi mai ales în regiunile de climă extremă, din Siberia sau Caucaz. După moartea lui Stalin, Lavrenti Beria, şef al Ministerului de Interne sovietic, a supervizat eliberarea a circa 6 milioane de deţinuţi. Dar pe lângă lagăre, exista şi categoria celor cu domiciliu forţat, un număr rămas până astăzi necunoscut.
Până la povestea lui Ivan Denisovici, nimeni nu vorbise public atât de exact despre experienţa GULAGUL- ului, o experienţă care afectase milioane şi milioane de familii. În mod excepţional, revista "Novîi Mir" a primit aprobarea unui al doilea tiraj, de 25 de mii de exemplare. 2000 de copii s-au vândut chiar pe coridoarele plenariei Comitetului Central al Uniunii Sovietice. Întrebat ce crede despre istorioara lui Soljeniţîn, unul din delegaţii la plenară, venit din Siberia, a răspuns: "La mine în regiune, gospodării cum e asta descrisă aici au fost câte vrei. Nu mi se pare nimic deosebit. De ce să se scrie despre ele?".
După "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", Aleksander Soljeniţîn a scris romanele "Primul Cerc" şi "Pavilionul Canceroşilor". Dar acestea nu au mai fost publicate în Uniunea Sovietică, ci în Occident. Regimul comunist nu îşi permitea să se uite în oglindă.
În 1970, Kremlinul, sub mandatul lui Leonid Brejnev, a primit cu furie vestea că lui Aleksandr Soljeniţîn i s-a acordat premiul Nobel pentru Literatură.
Moscova va primi şi mai greu apariţia la Paris, în decembrie 1973, a primelor părţi din "Arhipelagul Gulag", investigaţia istorică şi romanul de mari dimensiuni pentru care Aleksandr Soljeniţîn a intrat definitiv în istorie. Scriitorul a pus laolaltă nenumărate mărturii şi documente, propria experienţă de pe front şi din Gulag şi a descris supravegherea, prigoana, arestarea, bătăile, tortura, munca forţată - povestea URSS vreme de 40 de ani.
În 1974, Aleksandr Soljenitîn a fost expulzat din propria ţară. A trecut pe la Stockolm ca să-şi ridice premiul Nobel primit cu patru ani înainte. Nu venise la ceremonia de decernare de teamă că autorităţile sovietice nu i-ar mai fi permis să se întoarcă acasă. Şi în această privinţă, Soljeniţîn a avut dreptate.
Alte materiale din campania Digi24 „100 de ani de comunism” puteți citi AICI.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
