Podcast Cosmin Prelipceanu & Marco Badea: Rusia și Belarus provoacă Europa și lumea a pășit în ultimul deceniu în care mai poate salva planeta

          

          

Bun venit la Digi Context! Un podcast digi24.ro despre cele mai importante evenimente ale săptămânii văzute dintr-o pespectivă diferintă de cea de la ştiri. Mai multe informaţii şi ceva mai mult recul, ca să vedeţi mai limpede întâmplările care domină actualitatea. Suntem Cosmin Prelipceanu și Marco Badea.

MARCO: În această ediţie ... despre provocarea Rusia – Belarus pentru Europa. Sute de refugiați sosesc cu avionul la Minsk. Vin din Irak, Siria sau Turcia, cu promisiunea că în schimbul câtorva sute de euro vor ajunge cu bine în Germania. În pachet este biletul de avion, viza de Belarus și garanția unei treceri sigure prin Polonia, pentru că frontiera ar fi deschisă. La fața locului, însă, alta este realitatea.

COSMIN: Garduri de sârmă ghimpată. Soldați înarmați. Lipsuri de toate felurile și frig. Un frig pătrunzător, pentru care oamenii veniți din Irak sau Siria nu sunt pregătiți. Despre cum dictatorul de la Minsk vrea să dea o lecție Uniunii Europene și mai ales despre cum asta servește de minune intereselor Rusiei, imediat. Și tot în această ediție ... despre cum am pășit în ultimul deceniu în care ne putem salva planeta.

MARCO: Pentru că deja este prea târziu. Și se pune problema dacă până la sfârșitul secolului temperatura medie a planetei va crește cu aproape 3 grade Celsius sau doar cu 1,7. Privind retrospectiv, în ultima sută de ani numărul zilelor cu temperaturi de peste 50 de grade Celsius s-a dublat. În multe orașe, aerul poluat scurtează viața oamenilor cu șase ani și ucide mai multe persoane decât fumatul, accidentele de mașină sau virusul HIV. Iar pe măsură ce ghețarii continuă să se topească din cauza încălzirii globale, cantitatea de apă din râuri, mări și oceane va crește, iar multe orașe, precum Amsterdam, Veneția sau Calcutta, se află în pericol să se scufunde chiar înainte de 2030.

COSMIN: Suntem la graniţa Poloniei cu Belarus. Pădure cât vezi cu ochii, practic suntem în mijlocul ei. Între cele două ţări este un drum, care merge de-a lungul graniţei. Pe linia de demarcaţie este un grad de sârmă, mai înalt decât un om, probabil are doi metri şi jumătate înălţine şi este făcut din rotocoale de sârmă ghimpată. Soldaţii polonezi l-au făcut în grabă, când s-au trezit cu câteva sute de oameni că vor să le tracă graniţa de-odată, fără acte, fără verificări.

În locul acesta se concentrează acum toată atenţia Europei. Sunt mii de oameni blocaţi, vor să treacă în Polonia şi de aici mai departe, către Germania. Televiziunile internaţionale transmit din Polonia. Peste sârma ghimpată se văd corturi, oameni rebegiţi care se îndeasă în saci de dormit, sub cerul liber. Din loc în loc se ridică fuioare de fum – refugiaţii caută lemne în pădure şi aprind focuri ca să se încălzească. Se vede cu ochiul liber că nu sunt pregătiţi pentru frigul din locurile astea. Cam o dată pe zi, apare un camion din care militari aruncă pâine şi sticle cu apă. Din partea cealaltă a graniţei, din Belarus, imaginile vin pe Twitter sau Facebook, par imagini de amator dar ştim că nu este aşa. Imagini mişcate, filmate parcă în grabă cu telefonul mobil, descriu condiţiile mizere în care trăiesc refugiaţii, dar au o atenţie specială să îi excludă pe bărbaţii vânjoşi care îi mână pe imigranţi către Polonia. La faţa locului nu e greu să-i observi. Fac notă discordantă în mulţimea deznădăjduită a refugiaţilor. Sunt echipaţi cam la fel, soldăţeşte, dar fără însemne. Se ascund pe după câte un boschet. Sau în spatele unui copac. Nu sunt niciodată singuri. Îi vezi în grupuri de câte doi, trei. Unii au arme la vedere. Când sunt zăriţi, se retrag ca să se ascundă mai bine.

În mulţime, frapează vârsta refugiaţilor. Sunt tineri şi foarte tineri. Mai ales bărbaţi. Între ei şi câteva femei cu copii. Cand apar camerele, copiii sunt rapid mobilizaţi şi aduşi în faţă. Sau mai bine spus, împinşi în faţă sau chiar luaţi pe sus şi audşi la camere. Operaţiunea este destul de violentă, unii copii încep să plângă.

Oricum ai lua-o, este un dezastru umanitar. Mii de oameni, fără niciun fel de mijloace sunt blocaţi între două ţări. Ceva mai la nord, sâmbătă după-amiază, puţin înainte de ora 17, când ziua se îngână cu noaptea, 50 de oameni au reuşit să intre în Polonia. Ei au trecut graniţa într-o zonă cu mobilizare militară zero. Localnicii au alertat poliţia, care a reuşit să reţină 22 de irakieni. Restul sunt în Polonia. În urma incidentului, pe toate drumurile din pădurile de la graniţa cu Belarus s-au făcut filtre. Armata a anunţat că peste noapte au mai fost câteva tentative de trecere. Tehnica este că la linia de demarcaţie îşi fac apariţia câţiva imigranţi care încearcă se treacă. În pădure, ascunşi, sunt în jur de alţi 100. Dacă merge şi nu apar polonezii, grosul din pădure trec şi ei. Pare o operaţiune minuţios organizată.

La filtre, polonezii descoperă transporturi clandestine de refugiaţi. Într-unul dintre cazuri, doi ucraineni, un polonez si un sirian, cu un camion plin cu 13 irakieni se îndreptau către cea mai apropiată autostradă. Prin păduri, localnicii tot descoperă cadavre de refugiaţi. 8 doar în ultima lună.

Toată lumea se întreabă cum ajung, totuşi, irakienii şi sirienii în Belarus? La atâtea mii de kilometri de casele lor. Răspunsul îl găsim la Minsk, în capitală. BBC a filmat mii de oameni, grupuri, grupuri, organizaţi şi dirijaţi de aceiaşi bărbaţi vânjoşi în uniforme, care aşteaptă transport către graniţa cu Polonia. Ei ştiu că graniţa este deschisă şi în curând vor ajunge în Germania. Au venit cu avionul. Unii de la Damasc, alţii de la Istanbul. Şi povestesc că au plătit pachete de câte 300 sau 400 de dolari de persoană, avion până la Minsk şi apoi transfer terestru până în Germania. Mulţi dintre ei au vândut tot ca să facă rost de banii ăştia. Informaţia unui adevărat pod aerian Orientul Mijlociu – Minsk a pus în mişcare diplomaţia europeană. Unul dintre principalii transportatori ai rutei, Turkish Airlines tocmai a anunţat că nu mai vine deloc bilete spre Minsk pentru irakieni, sirieni şi yemeniţi. Dar nu este suficient. Uniunea Europeană acuză direct Aeroflot – compania de stat a Rusiei, că duce greul acestei operaţiuni fără precedent de a aduce refugiaţi direct la graniţa Poloniei şi o ameninţă cu interzicerea în spaţiul aerian european, aşa cum a interzis Belavia după deturnarea zborului Ryanair, care avea un disident belarus la bord, arestat în urma operaţiunii.

MARCO: Uniunea Europeană ameninţă Belarus cu noi sancţiuni. Un subiect care îl deranjează vizibil pe dictatorul de la Minsk, Aleksandr Lukaşenko. Ameninţă şi el. Că taie gazul. Practic, europenii primesc din partea acestui dictator marionetă a Rusiei două spaime la pachet. Pe de o parte, criza refugiaţilor revine în forţă unde te aşteptai mai puţin, în nordul continentului. Pe de altă parte, criza energetică are un nou imprevizibil cu mâna pe robinet.

COSMIN: Interesant este că Vladimir Putin, la foarte puţină vreme de la ameninţarea lui Lukaşenko, a chemat televiziunea la Kremlin şi a dat un interviu difuzat sâmbătă seara pe primul canal al televiziunii ruse. Putin zice în interviu că Lukaşenko este un lider independent, care decide pentru el şi naţiunea lui, dar dacă ar opri gazul ar încălca contractul de tranzit pe care l-a semnat cu Rusia. Cu o urmă de ironie, Putin a conchis că din punctul lui de vedere, Lukaşenko a făcut ameninţarea într-un moment de furie. Pare o distanţare de hachiţele dictatorului de la Minsk. Dar nimeni nu răsuflă uşurat pentru că este deja cunoscută maniera KGB-istă în care Putin şi ai lui lansează perdele de fum pentru a-şi induce în eroare adversarii, care trebuie să fie luaţi de cap şi trimişi pe piste greşite. Singura abordare realistă în relaţia cu Rusia sunt scepticismul şi maxima atenţie la următoarele mişcări. Dealtfel, pentru Uniunea Europeană este absolut clar că Rusia este cea care ghidonează criza refugiaţilor din Belarus.

MARCO: E trecut de ora 20.00 în orașul scoțian Glasgow. Pentru prima dată în ultimele două săptămâni, străzile sunt liniștite. Nu se mai aud scandări, tinerii nu mai mărșăluiesc, iar poliția și-a redus din patrule. Toată această liniște ascunde, de fapt, zbuciumul creat de prelungirea summitului climatic al ONU. Într-o sală cu delegați din aproximativ 200 de țări, în care se poate auzi respirația fiecărui participant, după ce ultimul vorbitor al zilei își termină intervenția, ministrul britanic al Întreprinderilor, Alok Sharma, își aranjează cravate verde la gât, priveşte în jos pentru câteva secunde, iar apoi, vizibil emoționat de încărcătura momentului, bate cu ciocanul în masă și declară închise lucrările COP26, cu o zi mai târziu decât era prevăzut. Aplauze peste aplauze, îmbrățișări, strângeri de mâini și zâmbete mari, care pot fi observate de după măștile de protecție. 197 de țări au ajuns la un acord pentru diminuarea efectelor produse de schimbările climatice. Numai că urgența climatică se amână. Acordul prevede o serie de acţiuni care să menţină încălzirea climei în limita a cel mult 1,5 grade Celsius peste nivelurile din epoca preindustrială și recunoaște pentru prima dată în trei decenii, că exploatarea cărbunelui și a combustibililor fosili produc consecințe fatale pentru mediu. Cu toate acestea, India și China au cerut ca în textul final să fie înlocuită sintagma „eliminare treptată” a cărbunelui cu „reducere treptată”. De altfel, India a avut cea mai vocală poziție în ultima zi a summitului, spunând că nu e treaba ONU să dicteze ce surse de energie ar trebui să utilizeze țările. Uniunea Europeană şi Elveţia și-au exprimat dezamăgirea faţă de modificările efectuate, dar președintele COP26, Alok Sharma, a spus că este esenţial să fie protejat acordul, chiar dacă înțelege dezamăgirea profundă a unor națiuni. După două săptămâni de discuții, promisiuni și negocieri, COP26 se încheie la fel cum a început. Lipsit de unitate și acțiuni care să oprească la propriu încălzirea globală .Țările bogate nu vor să finanțeze „pierderile și daunele” provocate de schimbările climatice în țările sărace. Politico a scris duminică că summitul de la Glasgow face ca subiectul combaterii încălzirii globale să fie conștientizat de tot mai multe persoane, dar principala lipsă a acestei conferințe este tocmai faptul că nu a generat acțiuni mai ferme care sunt necesare pentru a preveni și stopa criza climatică. Deși unii au plecat nemulțumiți acasă, iar alții s-au suit în avion satisfăcuți, COP26 a fost, totuși momentul care a anunțat că era „cărbunelui se încheie”. Greta Thunberg, celebra militantă pentru mediu din Suedia, a rezumat summitul în deja celebrele „bla, bla, bla”, în timp ce reprezentanții ONU au declarat că drumul către acțiunea climatică nu se termină la Glasgow. Acordul final le cere țărilor să-și revizuiască și să-și îmbunătățească planurile climatice pentru reducerea poluării până în 2022, în conformitate cu obiectivele Acordului de la Paris. Problema este că Acordul de la Paris are două obiective: reducerea încălzirii globale „cu mult sub” 2 grade Celsius sau până la maxim 1,5 grade Celsius. Lumea s-a încălzit deja cu aproximativ 1,1°C peste nivelurile preindustriale. Fiecare dintre ultimele patru decenii a fost mai fierbinte decât oricare alt deceniu de după 1850. Fenomenele meteo extreme s-au înmulțit, iar jumătate de grad peste nivelul de acum ar înseamna o climă cu mai multe extreme, iar acestea pot fi mai frecvente, mai intense și cu o durată mai mare. Chiar în acest an, ploile torențiale au inundat China și Europa Occidentală, provocând moartea a sute de persoane. Alte sute de persoane au murit când temperaturile din nord-vestul Pacificului au atins valori record. Încălzirea suplimentară până la nivelul de 1,5°C și peste acest nivel va agrava aceste efecte și va pune în pericol toată umanitatea.

COSMIN: Programul pentru Mediu al Naţiunilor Unite spune că noile angajamente , asumate la Glasgow, nu sunt suficiente şi vor duce la o încălzire a planetei noastre cu 2,7 grade Celsius, sau doar cu 2,1 grade în cel mai bun caz. Şi asta numai dacă sunt luate în calcul promisiunile privind neutralitatea carbonului. Organizația Climate Action Tracker susține, la rândul său, că noile angajamente naționale de la COP26 pentru o abordare mai dură a schimbărilor climatice în acest deceniu ar duce la o încălzire globală cu 2,4 grade Celsius până la finalul secolului. Este foarte mult şi deja prea târziu. Este ca şi cum am privi fără niciun fel de speranţă cum un asteroid se îndreaptă către Pământ.

MARCO: Pe 1 noiembrie, în fața a peste 120 de lideri mondiali, Joe Biden și-a cerut scuze pentru cum ţara lui a dat ceasurile încălzirii globale înainte, pe vremea lui Donald Trump. Înainte de a coborî de pe scenă, președintele american le-a spus participanților că Glasgow trebuie să fie începutul unui deceniu de inovație și ambiție pentru a ne păstra lumea așa cum este. Dar adevărata întrebare este cât de mult ne mai putem păstra lumea așa acum este, având în vedere că în prezent ne confruntăm cu de două ori mai multe zile cu temperaturi de peste 50 de grade Celsius, față de acum trei decenii. În multe orașe, aerul poluat scurtează viața oamenilor cu șase ani și ucide mai multe persoane decât fumatul, accidentele de mașină sau virusul HIV. În unele părți ale lumii, schimbările climatice aduc foamete: oamenii ajuns să mănânce lăcuste și frunze de cactus pentru a supraviețui. În Orientul Mijlociu, țările rămân fără apă, iar seceta face pământul nelocuibil. Pe măsură ce ghețarii continuă să se topească din cauza încălzirii globale, cantitatea de apă din râuri, mări și oceane va crește, iar multe orașe, precum Amsterdam, Veneția sau Calcutta, se află în pericol să se scufunde chiar înainte de 2030. Este prea târziu! Şi a început ultimului deceniu în care planeta poate fi salvată.

COSMIN: Digi Context la final. Atât pentru această ediţie. Nu uitaţi, analizele şi explicaţiile noastre sunt pe digi24.ro Pe data viitoare. Cu bine.