Podcast Cosmin Prelipceanu: România pierde în fiecare zi războiul cu idioții utili. De ce retrăim coșmarul comunismului la scară globală

          

          

Bun venit la Digi Context! Un podcast digi24.ro despre cele mai importante evenimente ale săptămânii văzute dintr-o pespectivă diferintă de cea de la ştiri. Mai multe informaţii şi ceva mai mult recul, ca să vedeţi mai limpede întâmplările care domină actualitatea. Sunt Cosmin Prelipceanu.

În această ediţie ... despre un război pe care România îl pierde în fiecare zi, de aproape doi ani. Este războiul cu dezinformarea. O armată de oameni bine antrenaţi şi o maşinărie infernală pusă în mişcare pe reţelele sociale plus încă o armată de idioţi utili, aşa se numesc cei care din proprie convingere ajung să servească în războiaele altora, reuşesc să le sucească minţile românilor. De cele mai multe ori iremediabil. Şi asta se vede cel mai bine în îndârjirea cu care, de pe patul de spital, cu masca de oxigen pe faţă, mulţi români spun că încă nu s-au decis să se vaccineze pentru că ... aţi văzut câte se spun despre vaccin. Campania de dezinformare este continuă, consistentă şi plină de emoţie. Se adresează celor mai profunde temeri ale oamenilor: sănătate, viaţă, binele copiilor. Vectorii acestei campanii, mercenari plătiţi sau idioţi utili, sunt patetici şi cuceritori. De partea cealaltă, informarea, când este, când nu este. Iar când este, suferă de inconsistenţă şi mai ales de o completă lipsă de emoţie. Vectorii informării sunt de cele mai multe ori bine intenţionaţi, dar nu au niciun fel de conexiune cu emoţiile oamenilor. Cum se deşiră ţesutul societăţii din cauza acestui război inegal? Cum am ajuns să trăim într-o lume în care nimeni nu mai are încredere în nimeni şi cât de mare este pericolul ca totul să degenereze? Cum este să alegi între libertate şi viaţă, ce legătură are cu democraţia această alegere? Avem răspunsurile imediat la Digi Context.

Şi ... rafturile goale, preţurile tot mai mari, aşteptarea luni de zile pentru o maşină nouă par coşmaruri dintr-o epocă de mult apusă. Un ceauşism sinistru, de care credeam că am scăpat. Ei bine, nu. Din cu totul alte motive decât cele din Comunism, planeta gâfâie din cauza lentorii cu care mărfurile circulă. Lanţul nostru de aprovizionare încă nu s-a reglat după pandemie şi un întreg sistem comercial dă un examen la care încearcă cu disperare să ia notă de trecere. În vremea asta, unii, mai cu dare de mână, încearcă să se bage în faţă. Şi iar ni se pare că retrăim coşmarul comunismului. La scară globală. Mari reţele din magazine din Statele Unite nu se mai mulţumesc cu containere şi contracte de transport ci cumpără vapoare întregi, ba chiar companii de transport cu totul, ca să aibă prioritate. Cât de bine le iese şi cât de multe probleme adaugă pe lista celor deja existente, mai târziu la Digi Context. Despre Container-geddon, pe îndelete, în câteva minute.

Acum ... despre politicieni şi ştiinţă. Pe 24 iunie, preşedintele Klaus Iohannis le spunea ziariştilor interesaţi de motivele încetinirii campaniei de vaccinare, că ... practic, am oprit pandemia. Campania de vaccinare a fost un succes, care se vedea atunci în reducerea dorinţei de vaccinare. Şi aşa a fost până în această lună, când românii au făcut din nou cozi la centrele de vaccinare, îngroziţi de scenele oribile filmate de televiziuni în secţiile de terapie intensivă. Merită să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă pe fondul relaxării generale din vară, când toată lumea s-a gândit la numai la soare şi plajă, politicienii ar fi continuat să-i cheme la vaccinare. Probabil toată lumea ar fi râs de ei şi mulţi ar fi crezut că sunt plătiţi de big-pharma ca să-şi vândă serurile. Doar că serurile erau deja vândute şi valul 4 se vedea chiar şi din iunie. Medicii, specialiştii în sănătate publică au continuat toată vara să avertizeze că România merge spre pierzanie cu relaxarea şi nonvaccinarea. Spre disperarea lor, puţini i-au ascultat.

O surpriză a fost să constatăm că acum, în ceasul al 12-lea, fosta ministră a sănătăţii - Ioana Mihăilă - a încurcat rapoartele Institutului Naţional de Sănătate Publică, care o preveneau de sosirea valului 4. La audierile pentru învestirea Guvernului Cioloş, doamna ministru a schimbat cifrele şi le-a spus parlamentarilor că, de fapt, institutul habar n-a avut cât de grav va fi valul de toamnă al epidemiei covid. Oare chiar să nu fi ştiut doamna ce vine, chiar dacă rapoartele şi cifrele reale au fost sub nasul ei?

Într-un interviu cu Kelemen Hunor, preşedintele UDMR, am vrut să ştiu ce crede despre faptul că premierul Florin Cîţu a stabilit în mai obiective de vaccinare în funcţie de care urma să se ridice din restricţii. Doar că obiectivele nu au fost respectate şi, totuşi, restricţiile au fost ridicate. Cu francheţea cu care ne-a obişnuit, domnul Kelemen Hunor mi-a spus că într-un moment în care oamenii erau cu răbdarea era întinsă la maximum şi numărul cazurilor scădea, nu se mai putea decât să ridici restricţii. Oamenii n-ar fi înţeles ce li se cere şi ar fi considerat aberantă invitaţia la vaccin.

Cât de responsabilă a fost această abordare, iată, a tuturor partidelor? Nu foarte, e clar. Şi politicienii vor argumenta aici întotdeauna că nu poţi face bine cu forţa. Vaccinul a fost disponibil în toată această perioadă, numai cine n-a vrut nu s-a vaccinat.

Cu un ochi, dacă nu chiar cu amândoi la vibraţia societăţii, unii ar numi asta chiar populism, politicienii se consideră desvinovăţiţi. Merită să ne gândim, însă, la felul în care sistemul ăsta foarte egoist funcţionează în crizele majore. Suntem împreună sau nu? Suntem o comunitate sau nu? Avem responsabilităţi unii faţă de ceilalţi, sau nu? Ştiţi răspunsul.

Nu e de mirare, deci, că într-o societate primitivă, în care fiecare trage pentru fiecare şi în spaţiul public doar ne exhibăm frustrările unii faţă de ceilalţi, viaţa contează atât de puţin. Pentru că, responsabil ar fi fost ca viaţa să fie pusă deasupra dorinţei oamenilor de a pleca nestingheriţi la mare, de a cumpăra de la mall sau de a umple parcările pe Valea Prahovei. Viaţa şi protejarea ei ar fi trebuit să le dea nopţi nedormite politicienilor şi un motiv suficient de a mai renunţa la egoism pentru membrii comunităţii ăsteia, România. Cine credeţi că moare prin spitale sau, mai urăt, acasă, în singurătate? Uitaţi-vă la imaginile de la televizor! Sunt oameni bătrâni, singuri, cărora nu le dă nimeni o cană de apă şi nici nu le spune că schimbe canalul la televizor. Oameni părăsiţi, plini de frici, uitaţi seară de seară în faţa televizorului, pe care paramedicii SMURD îi găsesc pe o margine de pat, în pijamale, îngroziţi că nu mai au aer.

Sunt şi tineri, cu trufia vârstei, care înghit pe nemestecate găluştile dezinformării. Au acces la tehnologie, dar nimeni nu le-a spus vreodată cum să se păzească de minciuni. Şi mai ales că minciuna este întotdeauna mult mai atractivă decât adevărul. Pentru ei, politicienii şi Statul nu au făcut nici cât au făcut pentru bâtrânii singuri. De la începutul pandemiei, campania de dezinformare a fost lăsată să zburde nestingherită, pe Facebook şi la televizor, sucind minţi cu nemiluita. Când îi întrebi pe oficiali de ce nu aţi contracarat valul de dezinformare, răspunsul lor candid este: noi am comunicat, dar cu vaccinul care dă solzi pe spinare nu ai cum să te baţi. Cu cele mai bune intenţii, oameni care nu se pricep au capitulat. Aşa cum politicienii au capitulat în faţa dorinţei românilor de a pleca liberi în vacanţă şi au lăsat vaccinarea baltă peste vară.

Ce s-a întâmplat în vremea asta? O maşinărie infernală, mânuită de o armată de profesionişti antrenaţi în alte campanii de dezinformare, a continuat să le vâre românilor în cap tot felul de minciuni. Printre ele că Statul nu există decât pentru a reprezenta interese personale sau de business, că cei care vorbesc n-au habar şi că totul este o conspiraţie pusă la cale ca să ne controleze. Mesajul din substrat a fost întotdeauna: nu vă supuneţi, doar aşa vom fi liberi. Cum poţi să fi liber dacă eşti mort, e una dintre întrebări. Şi cum poţi să conduci o societate şi să o faci rezistentă la atacuri, de orice fel ar fi ele, dacă nu rămâi în ring? Cum poţi să mai pretinzi ca oamenii să aibă încredere în tine dacă ai capitulat?

Pentru noi toţi este cetatea filmului american. Nu e om care sa nu aiba in minte celebra inscriptie Hollywood, oraşul îngerilor, Los Angeles are cel mai mare compex portuar din Statele Unite. O jumătate din importurile Americii intră în Statele Unite prin Los Angeles. Un port dimensionat după nevoile americane şi construit după regulile eficienţei Americii. Nimic nu dă greş aici. Sau, mai bine spus, nu dădea. Înainte de pandemie. Un uriaş sistem de tranzit descărca rapid vapoarele şi încărca trenuri şi camioane pentru ca mărfurile aduse de dincolo de Pacific să ajungă rapid pe rafturi. Cu cât mai rapid transferul, cu atât mai mari profiturile. În zilele de glorie ale maşinăriei bine unse din portul Los Angeles, în radă aştepta cel mult un vapor, dacă nu erau toate la descărcare. Acum, chair acum când vă vorbesc, stau la coadă să intre 60 de nave încărcate cu haine, mobilă şi electronice de miliarde de dolari.

Portul Los Angeles a avut anul trecut cifre de trafic cum nu s-au mai văzut. Anul acesta, s-ai mai mărit cu o treime. Sistemul pur şi simplu nu face faţă. Este ca şi cum ai lua o autostradă cu trei benzi pline cu maşini şi le-ai forţa să se îngrămădească rapid pe un drum naţional cu o bandă. Pur şi simplu nu se poate. Acesta este container-geddon!

Ce s-a întâmplat? Din cauza pandemiei şi a restricţiilor, anul trecut comenzile s-au împuţinat. S-a adăugat incertitudinea şi multe din comenzi au dispărut cu totul. Lanţul de aprovizionare s-a gripat. În unele locuri s-a oprit complet. Apoi, revenirea. Mai rapidă şi mai viguroasă decât s-ar fi aştepat oricine. Când au apărut primele comenzi, vapoarele nici nu plecaseră din porturi. Când comenzile s-au înmulţit, ele nici măcar nu ajunseseră la destinaţie. Când oamenii au vrut să consume şi mai mult, vapoarele abia dacă plecaseră înapoi către casă. Listele de aşteptare s-au lungit, preţurile au crescut, au apărut presiunile. Ca să vă daţi seama ce s-a întâmplat cu preţurile de transport, gândiţi-vă că în epoca de glorie, înainte de pandemie, o familie de români putea să meargă la Shanghai şi să cumpere materiale de construcţie pentru finalizarea unei case, finisaje şi mobilă, să le pună într-un container şi să le trimită la Constanţa cam cu 3 mii de dolari. Astăzi, un astfel de transport costă 15 mii de dolari. Şi este posibil să dureze de două ori mai mult.

Porturile sunt supra-aglomerate, listele de aşteptare sunt din ce în ce mai lungi, containerele lipsesc iar fricţiunile comerciale dintre SUA şi China nu aduc nimic bun în acest context. Nu e de mirare că Wallmart şi alţi giganţi comerciali americani nu stau cu mâinile în sân. Au trecut la nivelul următor, cumpără la supra-preţ containere, vapoare, ba chiar şi companii de transport cu totul ca să îşi facă propriile reţele de distribuţie şi să nu mai stea la mâna altora.

Lumea post-covid, însă, este plină de neprevăzut. În Vietnam şi Indonezia, covidul cunoaşte o revenire fuminantă. În China, penele de curent închid fabrici cu totul. Şi, pe deasupra ... criza semiconductorilor. Din cauza ei, hitul cumpărărilor de maşini noi în Europa, Dacia Sandero, îi face pe doritori să aştepte şi 6 luni livrarea unei maşini noi. Iar Renault se gândeşte dacă nu cumva ar fi mai potrivit să livreze Sandero şi Duster fără închidere centralizată, urmând ca aceasta să fie montată ulterior, când piesele vor fi traversat oceanele lumii, în drumul lor din China până în Europa.

În fine, gândiţi-vă că peste exact o lună, în America este Black Friday. Şi o cincime din produsele pe care americanii, deveniţi foarte sedentari din cauza pandemiei, şi le vor dori ... vor fi pe vapor. În drum. Întârziate. Dar, poate vor fi în magazine de Crăciun, peste încă o lună, perioadă pentru care se fac deja predicţii că vor fi cele mai ciudate sărbători din istorie. Cu mărfuri mai mult lipsă la întâlnirea cu un public mânat de un nesaţ comercial cum nu s-a mai văzut.

Digi Context la final. Atât pentru această ediţie. Nu uitaţi, analizele şi explicaţiile noastre sunt pe digi24.ro Pe data viitoare. Cu bine.