De ce sunt israelienii altfel? Explicațiile unui ambasador

„În Israel, când cineva eşuează, nu este sfârşitul lumii. În România şi în toată Europa, când cineva eşuează este un ratat. Şi nimeni nu mai vrea să lucreze cu el. Dar acel om o poate lua de la capăt, eşecul nu este o ruşine”. Tamar Samash, ambasadorul israelian la Bucureşti, a făcut acestă declaraţie într-o conversaţie pe care a purtat-o, la final de misiune, cu Cristina Cileacu, jurnalist Digi24.

Cristina Cileacu, jurnalist Digi24: Vă terminaţi misiunea diplomatică în România, vă încheiaţi de asemenea şi cariera diplomatică, pentru că urmează să vă retrageţi din activitate şi vă propun pentru acest ultim interviu ca ambasador al Israel la Bucureşti, să discutăm despre poporul evreu, nu despre politică. Sunteţi de acord?

Tamar Samash, ambasadorul Israelului: Absolut, va fi ceva reconfortant.

Cristina Cileacu: Păreţi uşurată.

Tamar Samash: Da.

Cristina Cileacu: Ideea acestui interviu mi-a venit când am văzut ultimele sondaje europene legate de antisemitism. Cum am remarcat toţi, este în creştere în Europa.

Tamar Samash: Da, este ceva foarte îngrijorător.

Cristina Cileacu: Ce vreau să facem în timpul acestui interviu este să vorbim despre evrei, nu să-i lăudăm, nu să-i acuzăm, ci doar să ajungem să-i cunoaştem mai bine. După părerea dvs., de ce este de fiecare dată un evreu responsabil pentru ce nu merge bine, în toată lumea?

Tamar Samash: Nu am un răspuns pentru această întrebare. Este un fel de boală psihotică, a fost mereu acolo. Am sperat că după Al Doilea Război Mondial şi ceea ce s-a întâmplat, un fel de suma atrocităţilor care s-au tot întâmplat evreilor, se va termina, era foarte incorect politic să fii antisemit. Dar astăzi, antisemitismul are altă imagine, se numeşte anti-israelian, anti-zionist şi este alimentat în mare parte de antisemitismul muslman. Mulţi imigranţi care au venit în Europa şi care în ultimii 30 de ani se simt anti-israel sau antisemiţi. Evreii au fost mereu străini în locurile în care au trăit. Chiar dacă au vrut să se integreze, a fost mereu cineva care să le reamintească faptul că sunt diferiţi. Din nou, apogeul a fost în timpul Războiului Mondial, când cineva care avea un bunic evreu, era considerat evreu şi era masacrat. Dar au fost de-a lungul istoriei masacre, progrom, strămutarea evreilor, acuzarea lor de tot felul de atrocităţi care sunt complet ilogice şi pot elabora pe această temă, şi mereu ei au fost ţapii ispăşitori. Dacă ne întoarcem în timp, acum 2000 de ani, la începutul creştinătăţii, Isus Cristos, care era evreu, care s-a născut, a trăit şi a murit evreu, a fost crucificat de romani, pentru că era o ameninţare politică şi este acea poveste cum că evreii au fost cei care l-au omorât. Iar acest lucru nu este adevărat. Dar biserica, timp de foarte mulţi ani, a acuzat evreii de uciderea dumnezeului ei şi acest lucru a intrat în mintea oamenilor simpli, care mergeau în fiecare duminică la biserică şi în fiecare duminică auzeau că evreii ne-au omorât dumnezeul. Aceasta este baza pentru antisemitismul clasic. Creşterea antisemitismului astăzi este foarte îngrijorătoare, pentru că antisemitismul este un simptom al unei societăţi bolnave. Dacă nu-ţi poţi rezolva propriile probleme, cauţi pe cineva să-l învinovăţeşti şi este atât de simplu să dai vina pe Israel, pe evrei şi asta se întâmplă astăzi.

Cristina Cileacu: Am citit odată într-o carte evreiască o zicală, dacă fugi ca să-ţi salvezi viaţa şi eşti evreu, trebuie să-ţi iei cu tine copiii şi cărţile, ca să te salvezi. De ce sunt cărţile la fel de importante ca familia, în cazul evreilor?

Tamar Samash: Noi suntem poporul cărţii. Biblia care este baza civilizaţiei vestice, a fost la început o carte evreiască. Apoi a apărut Noul Testament care spune restul poveştii. Dar cărţile, cărţile le ai în minte. Educaţia este ceva foarte important. Din nou, evreii au fost împrăştiaţi în toată Europa, cei mai mulţi dintre ei, şi în ţări arabe. Ei nu aveau pământul lor, nimic nu era posesia lor pentru mult timp, iar educaţia este ceva ce iei cu tine chiar şi atunci când fugi. Deci nu sunt cărţi în forma fizică, este vorba despre civilizaţia ta, este vorba despre educaţia ta, este credinţa ta. Acestea sunt lucrurile pe care evreii le iau cu ei şi uneori o vioară, pentru că este mai simplu de luat cu tine. Nu avem prea mulţi pianişti evrei, dar sunt mulţi evrei care sunt violonişti.

Cristina Cileacu: Dacă mergem astăzi în Israel, sau chiar şi în Bucureşti, pe străzile de aici, putem vedea că evreii se evidenţiază în mulţime. De ce? Vorbesc foarte tare, este ca şi cum se ceartă tot timpul. Se adresează într-o manieră foarte directă, te întreabă chestiuni foarte personale, chiar dacă poate te văd pentru prima oară în viaţa lor. Din punctul de vedere al unei israeliene, care sunt defectele evreilor, dacă ieşim puţin din zona de stereotipuri?

Tamar Samash: Acestea vin din acelaşi loc. Evreii au fost umiţi, au fost reduşi la tăcere, timp de mulţi ani, în toate locurile în care au trăit. Când am avut propriul nostru stat, am decis că nu vom mai fi aşa niciodată. Este noul evreu, este noul israelian, foarte direct. Suntem numiţi sabra. Ştii ce este acela? Este fructul de cactus, care are ţepi, la exterior, dar care este foarte dulce, în interior, şi trebuie să ajungi la interior ca să simţi dulceaţa. Da, sunt foarte direcţi, sunt foarte gălăgioşi, dar mai este ceva. Trăim de mai mult de 70 de ani, mai mult de 100 de ani deja, într-o stare de conflict, în Israel. Deci, băieţii şi fetele noastre sunt învăţaţi să fie soldaţi şi merg la armată până la vârsta de 45 de ani, în diferite perioade. Aşadar este o societate bazată pe forţă. Şi cred că aceasta este una dintre explicaţiile pentru acest gen de comportament. Din nou, noi credem în ceea ce credem şi dacă nu gândeşti ca mine, înseamnă că nu înţelegi nimic, eu sunt cel care are dreptate. Acestea ar fi câteva explicaţii, pe scurt, despre felul de a fi al israelienilor.

Cristina Cileacu: Am spus că vorbiţi tare şi foarte direct, dar dialogul este parte din societatea dvs şi este prezent pretutindeni, încontinuu. La şcoală, la sinagogă, în societate, în familie.

Tamar Samash: Nu, nu, nu. Nu este dialog, sunt discuţii.

Cristina Cileacu: Discuţii, în regulă. Care este diferenţa?

Tamar Samash: Într-un dialog, cineva spune ceva şi tu îl asculţi şi apoi răspunzi. Discuţie este atunci când îţi arăt când nu ai dreptate. Da. Acesta este felul în care discutăm despre textele sfinte. Punem totul sub semnul întrebării din nou, nu acceptăm lucrurile aşa cum sunt, ce zice textul, sau ce zice şeful tău, sau ce zice părintele tău. Acesta este felul în care evreii învaţă textul bibliei şi găsesc diferite explicaţii pentru orice. Iar acest lucru este ceva din ADN-ul nostru, dacă pot spune aşa. Întotdeauna punem întrebări. Nu accepta ceea ce se spune, dacă tu crezi că este ceva diferit.

Cristina Cileacu: Este destul de greu să ai secrete dacă eşti israelian, pentru că vorbiţi mult, tot timpul. De ce vorbiţi atât de mult şi despre ce vorbiţi, tot timpul?

Tamar Samash: Despre orice! Tu nu ai vrut să vorbim acum despre politică, dar noi vorbim foarte mult despre politică, vorbim despre stilul nostru de viaţă, vorbim despre literatură, despre prietenie, despre copiii noştri. Copiii sunt în centrul vieţii noastre. Deci vorbim mult, da.

Cristina Cileacu: Am spus de la începutul interviului că vă încheiaţi misiunea în România şi de asemenea şi cariera diplomatică. Nu o să vă întreb ce o să faceţi când vă întoarceţi în Israel, dar ştiu că în societatea israeliană există obiceiul de a folosi experienţa celor retraşi din activitate. Puteţi să ne spuneţi mai multe despre acest obicei de a folosi experienţa şi cunoştinţele celor ieşiţi din câmpul muncii?

Tamar Samash: Există legea care spune că la o anumită vârsta ar trebui să te pensionezi. Dar apoi este situaţia logică, în care, după 43 de ani în serviciul ministerului de externe, am multă experienţă, am multe contacte, eu şi colegii mei din alte din alte domenii, aşa că suntem rugaţi sau ne oferim noi voluntar, să ajutăm în diferite domenii. Ştii că militarii din Israel ies la pensie la vârsta de 45 de ani. Aşa că au o a doua carieră în care îşi folosesc experienţa. Eu o să fac tot ce pot să ajut societatea israeliană, nu în mod special în domeniul extern, dar nu mă văd stând acasă, doar să am grijă de nepoţii mei şi să citesc cărţi. O să fac şi aceste lucruri, evident, dar nu voi face doar asta.

Cristina Cileacu: Aţi menţionat mai devreme educaţia şi în ţara dvs toată lumea are acces la educaţie, nu contează dacă este bogat sau sărac.

Tamar Samash: Este obligatorie.

Cristina Cileacu: Este obligatorie, da. Dar este şi continuă. În ţara mea, cei mai mulţi oameni când au o diplomă, se opresc din învăţat sau cel puţin nu o mai fac într-un fel organizat. De ce este continuă educaţia în ţara dvs?

Tamar Samash: Depinde de oameni, nu este general. În primul rând, este obligatorie, până la vârsta de 16 ani. Toţi copiii, nu contează de unde vin, dacă familia este săracă sau bogată, dacă familia este educată sau nu. Aceasta este baza. După vârsta de 16 ani, sunt oameni care nu sunt făcuţi pentru acest lucru. Aşa că încep să înveţe o meserie, încep să lucreze, unele fete se mărită, aşa că se opresc din învăţat. Dar, cei mai mulţi dintre tineri, la vârsta de 18 ani, intră în armată. Acolo învaţă o meserie şi tot felul de alte lucruri şi când termină armata este foarte important pentru israelieni să treacă la un nivel de educaţie superioară. Suntem o ţară cu un pic peste 7 milioane de oameni, avem 9 universităţi şi zeci de colegii, iar acest lucru arată că este o cerere pentru o educaţie superioară. Chiar şi în meseria mea, noi diplomaţii şi ştiu că este ceva valabil şi în alte ministere, avem educaţie continuă. În primul rând, te lasă să mergi la alte cursuri de la universitate oricând vrei, apoi îţi aduc diverse conferinţe, cursuri, în diferite domenii. Din nou, aşa suntem noi.

Cristina Cileacu: Vorbiţi româneşte şi ştiţi ce înseamnă „să moară şi capra vecinului". Nu prea am văzut acest lucru în Israel, dimpotrivă, dacă eşuezi eşti încurajat să te ridici şi să o iei de la capăt.

Tamar Samash: Aşa este.

Cristina Cileacu: Este acest lucru ceva înnăscut sau este ceva pe care îl poţi învăţa?

Tamar Samash: Cred că este ceva ce poate fi învăţat. Dar este vorba despre mentalitatea societăţii din jurul tău. În Israel, când cineva eşuează, nu este sfârşitul lumii. Poate să o ia de la capăt. Mai ales în noul fel în care vedem acum lucrurile, ceea ce numim Start-up Nation. Dacă un tânăr are o idee şi reuşeşte să atragă investitori, încearcă să o implementeze şi nu funcţionează. Aşa că vor relua de la capăt, au deja experienţa eşecului şi ştiu ce nu au de făcut data viitoare. Ştiu investitori care spun: dacă vine cineva la mine şi nu are deja un eşec la activ, nu îl vreau. Vreau pe cineva care de data aceasta va face lucrurile bine. Şi nu doar în România, ci în Europa, când cineva eşuează este un ratat. Atât. Şi nimeni nu mai vrea să mai lucreze cu el mai departe. Aşa că este ceva ce trebuie să înveţe societatea. Dacă cineva nu reuşeşte din prima, sau chiar dacă a reuşit, dar apoi a eşuat, acel om o poate lua de la capăt. Şi nu este nicio ruşine în a eşua.

Cristina Cileacu: Aţi spus mai devreme că oamenii din Israel sunt învăţaţi de la vârste foarte tinere să dea replică, să răspundă, să pună întrebări şi aşa mai departe. În sistemul de educaţie, în mod tradiţional, copiii învaţă să facă la fel, dar de asemenea, este ceva ce poate fi văzut ca pe o lipsă de autoritate a profesorilor. Elevilor li se permite să contrazică profesorii. Deci cum se echilibrează lucrurile, pentru că...

Tamar Samash: Este o problemă reală, pentru că în Israel copiii se adresează profesorilor pe numele mic. Iar când profesorul spune ceva, dar copilul răspunde, tu nu ştii, eu ştiu mai bine, şi ştiu acest lucru de la nepoata mea, care are multe probleme la şcoală, da, atunci apare o problemă pentru profesori şi avem nevoie de profesori care au suficientă autoritaritate ca să facă toată clasa să înveţe, dar să înveţe nu doar pentru că spun eu, profesorul, ci pentru că ai înţeles. Aceasta este nuanţa.

Cristina Cileacu: Calitatea mea preferată în cazul israelienilor şi ştiu destul de mulţi dintre ei, este autoironia. Consider că aveţi mult umor, ca persoane şi că ştiţi cum să râdeţi de voi înşivă. Noi ştim multe bancuri cu evrei, dar puteţi să ne spuneţi şi dvs una, gluma preferată cu evrei?

Tamar Samash: O să-ţi spun o glumă despre ironia poporului evreu. Este o glumă celebră despre lordul unei regiuni, care creştea taxele evreilor. Şi-a trimis ajutorul în sat să vadă ce se întâmplă. Acesta s-a întors şi a spus: evreii plâng. Lordul a spus, în regulă, să creştem şi mai mult taxele. Ajutorul s-a dus să vadă ce se întâmplă şi a spus din nou: evreii plâng. Stăpânul a spus, şi mai multe taxe. La acel moment, ajutorul s-a întors din sat şi a spus: evreii râd. Ironia, glumele, râsul sunt o metodă de a ne proteja. Acesta este scopul autoironiei. Să nu te iei niciodată prea în serios. Este o metodă de a supravieţui. Dacă ne-au alungat din Spania, am mers în altă parte şi am spus, aici este mai bine. Este felul în care ştii cum să te adaptezi.

Cristina Cileacu: Dacă discutăm despre protecţie, trebuie să discutăm şi despre stilul de viaţă din Israel, care este sinonim cu securitatea.

Tamar Samash: Da şi nu. Noi trăim exact ca toţi ceilalţi oameni. Avem familiile noastre, şcoli, spitale, avem aceleaşi probleme ca peste tot în altă parte. Există problematica securităţii, pentru că încă nu suntem acceptaţi ca parte din regiune. Dar este ceva care este mereu în ceafa noastră. Nu te trezeşti dimineaţa şi spui: oh, suntem în stare de război. Nu facem aşa. Pur şi simplu, trăim. Da, ştii că, copiii tăi vor merge în armată, da ştii că este pericolul de a avea un atac terorist undeva, dar asta se întâmplă şi în Europa acum. Ştim că este parte din viaţa noastră, dar nu este partea centrală a vieţii noastre. Să trăim bine, să ne bucurăm, să le oferim copiilor noştri cât de mult putem, să călătorim, să venim în România, mulţi israelieni vin în România. Securitatea este o problemă, uneori este folosită de politicieni, n-ai vrut să vorbim despre asta, dar este un lucru folosit de politicieni în campanii, dar nu este o chestiune centrală.

Cristina Cileacu: Are sau nu securitatea ceva de a face cu identitatea naţiunii?

Tamar Samash: Are, pentru că de-a lungul timpului, a naţiunii şi a vieţii israeliene, securitatea a fost o preocupare. Ştim că suntem singurii care putem să avem grijă de noi. Dar asta este tot. Atât.

Cristina Cileacu: Care sunt regretele dvs la plecarea din România, dar mă refer strict la misiunea diplomatică, pentru că în mod sigur o să reveniţi.

Tamar Samash: Credeam că le voi spune prietenilor mei români: ştiţi ceva, chiar mă bucur că plec. Dar nu asta vreau să spun. Mă bucur că plec pentru că pot să mă întorc nu ca ambasador, şi asta înseamnă că pot să fac orice vreau, oricând vreau, fără să fiu legată de obligaţiile funcţiei de ambasador.

• Etichete:
• pasaport diplomatic
• ambasadorul israelului
• tamar samash

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei