Analiză „De ce nu pot marile puteri să oprească un război în Orientul Mijlociu”
Pe parcursul a aproape un an de război în Orientul Mijlociu, marile puteri s-au dovedit incapabile să oprească sau chiar să influențeze în mod semnificativ luptele, un eșec care reflectă o lume turbulentă a autorității descentralizate care pare să dăinuie, scrie jurnalistul The New York Times Roger Cohen, într-o analiză a situației din Orientul Mijlociu și a nivelului de implicare din partea marilor puteri, începând cu SUA.
Negocierile intermitente dintre Israel și Hamas pentru a pune capăt luptelor din Gaza, promovate de Statele Unite, au fost descrise în mod repetat de administrația Biden ca fiind pe punctul de a atinge un progres, dar au eșuat. Actuala încercare condusă de Occident de a evita un război la scară largă între Israel și Hezbollah în Liban seamănă cu o încercare de a evita dezastrul. Șansele sale de reușită par extrem de incerte după uciderea de către Israel, vineri, a lui Hassan Nasrallah, liderul de lungă durată al Hezbollah.
„Există multă capacitate în mai multe mâini într-o lume în care forțele centrifuge sunt mult mai puternice decât cele centralizatoare”, a declarat Richard Haass, președintele emerit al Consiliului pentru Relații Externe. „Orientul Mijlociu este principalul studiu de caz al acestei fragmentări periculoase”.
Uciderea Nasrallah, liderul Hezbollah timp de peste trei decenii și omul care a transformat organizația șiită într-una dintre cele mai puternice forțe armate non-statale din lume, lasă un vid pentru care Hezbollah va avea nevoie, cel mai probabil, de mult timp pentru a-l umple. Este o lovitură majoră pentru Iran, principalul susținător al Hezbollah, care ar putea chiar destabiliza Republica Islamică. E încă neclar dacă un război la scară largă va ajunge în Liban.
„Nasrallah a reprezentat totul pentru Hezbollah, iar Hezbollah a fost brațul de înaintare al Iranului”, a declarat Gilles Kepel, unul dintre cei mai importanți experți francezi în Orientul Mijlociu și autorul unei cărți despre bulversarea lumii după 7 octombrie. „Acum, Republica Islamică este slăbită, poate mortal, și ne întrebăm cine mai poate da astăzi un ordin pentru Hezbollah”.
Mult timp, SUA au fost singura putere capabilă să influențeze Israelul și țările arabe
Timp de mulți ani, Statele Unite au fost singura țară care putea exercita o presiune constructivă atât asupra Israelului, cât și asupra statelor arabe. Statele Unite au pus la cale acordurile de la Camp David din 1978, care au adus pacea între Israel și Egipt, și pacea dintre Israel și Iordania din 1994. Cu puțin peste trei decenii în urmă, prim-ministrul Yitzhak Rabin al Israelului și Yaser Arafat, președintele Organizației pentru Eliberarea Palestinei, și-au strâns mâinile pe peluza Casei Albe în numele păcii, doar pentru ca speranța fragilă a acestei îmbrățișări să se erodeze constant.
Lumea și principalii inamici ai Israelului s-au schimbat de atunci. Capacitatea Americii de a influența Iranul, dușmanul său implacabil timp de decenii, și proxy-urile Iranului, precum Hezbollah, este marginală. Desemnate drept organizații teroriste la Washington, Hamas și Hezbollah există efectiv în afara razei de acțiune a diplomației americane.
Statele Unite au o influență durabilă asupra Israelului, în special sub forma ajutorului militar, care a implicat un pachet de 15 miliarde de dolari semnat în acest an de președintele Biden. Dar o alianță solidă cu Israelul, construită pe baza unor considerente strategice și de politică internă, precum și a valorilor comune ale celor două democrații, înseamnă că Washingtonul nu va amenința aproape niciodată cu tăierea - cu atât mai puțin cu întreruperea - fluxului înarmării.
Răspunsul militar israelian copleșitor din Gaza la masacrarea israelienilor de către Hamas la 7 octombrie și la capturarea a aproximativ 250 de ostatici a atras reproșuri ușoare din partea lui Joe Biden. De exemplu, acesta a numit acțiunile Israelului „exagerate”. Dar sprijinul american pentru aliatul său în dificultate a fost ferm, în timp ce numărul victimelor palestiniene din Gaza a crescut la zeci de mii, multe dintre acestea fiind civili.
Statele Unite, sub orice președinție imaginabilă, nu au de gând să abandoneze un stat evreu a cărui existență a fost din ce în ce mai mult pusă la îndoială în ultimul an, de la campusurile americane la străzile aceleiași Europe care s-a angajat în anihilarea poporului evreu în urmă cu mai puțin de un secol, scrie sursa citată.
„Dacă politica Statelor Unite față de Israel s-ar schimba vreodată, ar fi doar la periferie”, consideră Haass, în ciuda simpatiei tot mai mari, în special în rândul tinerilor americani, pentru cauza palestiniană.
Alte puteri au fost, în esență, spectatori la răspândirea vărsării de sânge
China, un mare importator de petrol iranian și un susținător important al oricărui lucru care ar putea slăbi ordinea mondială condusă de americani, care a ieșit din ruine în 1945, are puțin interes să îmbrace haina de pacificator.
Rusia este, de asemenea, puțin înclinată să fie de ajutor, mai ales în ajunul alegerilor din 5 noiembrie din Statele Unite. Dependentă de Iran pentru tehnologie de apărare și drone în războiul său din Ucraina, Moscova nu este mai puțin entuziasmată decât China de orice semn de declin american sau de orice oportunitate de a împotmoli America într-o mocirlă din Orientul Mijlociu.
Pe baza comportamentului său din trecut, potențiala revenire la Casa Albă a fostului președinte Donald J. Trump este probabil văzută la Moscova ca întoarcerea unui lider care s-ar dovedi complice față de președintele Vladimir Putin.
Dintre puterile regionale, niciuna nu este suficient de puternică sau de angajată față de cauza palestiniană pentru a se confrunta militar cu Israelul. În cele din urmă, Iranul este precaut deoarece știe că prețul unui război total ar putea fi sfârșitul Republicii Islamice; Egiptul se teme de un aflux enorm de refugiați palestinieni; iar Arabia Saudită dorește un stat palestinian, dar nu ar risca viața saudiților pentru această cauză.
În ceea ce privește Qatarul, acesta a finanțat Hamas cu sute de milioane de dolari pe an, care au mers în parte la construirea unei rețele labirintice de tuneluri, unele cu o adâncime de 75 de metri, în care au fost ținuți ostatici israelieni. S-a bucurat de complicitatea prim-ministrului Benjamin Netanyahu, care a văzut în Hamas o modalitate eficientă de a submina Autoritatea Palestiniană din Cisiordania și de a submina astfel orice șansă de pace.
Dezastrul din 7 octombrie a fost, de asemenea, punctul culminant al manipulării cinice, de către liderii arabi și israelieni, a cererii palestiniene de a deveni stat. Un an mai târziu, nimeni nu știe cum să adune piesele.
ONU, un loc pentru discursuri, cu un Consiliu de Securitate blocat
Prin urmare, în pelerinajul lor anual, liderii mondiali se deplasează la reuniunea Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, unde Consiliul de Securitate este în mare parte paralizat de veto-ul Rusiei față de orice rezoluție referitoare la Ucraina și de veto-ul american față de rezoluțiile referitoare la Israel.
Liderii îl ascultă pe Joe Biden descriind, încă o dată, o lume aflată la un „punct de inflexiune” între autocrația în creștere și democrațiile cu probleme. Ei îl aud pe secretarul general al ONU, António Guterres, deplângând „pedeapsa colectivă” a poporului palestinian - o expresie care a indignat Israelul - ca răspuns la „actele oribile de teroare comise de Hamas acum aproape un an”.
Dar cuvintele lui Guterres, ca și cele ale lui Biden, par să răsune în vidul strategic al unei ordini mondiale à la carte, suspendată între dispariția dominației occidentale și ascensiunea ezitantă a alternativelor la aceasta. Mijloacele de a exercita presiuni asupra Hamas, Hezbollah și Israel în același timp - și o diplomație eficientă ar necesita o influență asupra tuturor celor trei - nu există.
Această destrămare fără reconstrucție a împiedicat o acțiune eficientă pentru a opri războiul Israel-Gaza. Nu există un consens global cu privire la nevoia de pace sau chiar de încetare a focului. În trecut, războiul din Orientul Mijlociu a dus la creșterea prețurilor petrolului și la prăbușirea piețelor, forțând atenția lumii. Acum, a declarat Itamar Rabinovich, fost ambasador israelian în Statele Unite, „atitudinea este: «Bine, așa să fie»”.
Netanyahu, în așteptare
În lipsa unui răspuns internațional coerent și coordonat, Benjamin Netanyahu și Yahya Sinwar, liderul Hamas și creierul atacului din 7 octombrie, nu se confruntă cu nicio consecință în continuarea unui curs distructiv, al cărui final este neclar, dar care va implica cu siguranță pierderea mai multor vieți.
Netanyahu a evitat un efort american serios de normalizare a relațiilor cu Arabia Saudită, probabil cea mai importantă țară din lumea arabă și islamică, deoarece prețul acestuia ar fi un angajament serios față de crearea unui stat palestinian, exact ceea ce el și-a dedicat viața politică pentru a împiedica.
Interesul lui Netanyahu de a prelungi războiul pentru a evita o mustrare oficială pentru eșecurile militare și ale serviciilor de informații care au condus la atacul din 7 octombrie - o catastrofă pentru care răspunderea s-a oprit pe biroul prim-ministrului - complică orice eforturi diplomatice. La fel și încercarea sa de a evita confruntarea cu acuzațiile personale de fraudă și corupție formulate împotriva sa. El joacă un joc de așteptare, care include acum oferirea a puțin sau nimic până la 5 noiembrie, când Donald Trump, pe care îl consideră un aliat puternic, ar putea fi ales.
Familiile israeliene care își trimit copiii la război nu știu cât de hotărât este comandantul lor șef să îi aducă pe acești tineri soldați în siguranță acasă, profitând de orice oportunitate viabilă pentru pace. Mulți israelieni spun că acest lucru este coroziv pentru sufletul națiunii.
În ceea ce îl privește pe Sinwar, ostaticii israelieni pe care îi deține îi oferă o pârghie. Indiferența sa aparentă față de pierderile imense de vieți palestiniene din Gaza îi oferă o influență considerabilă asupra opiniei mondiale, care s-a întors progresiv împotriva Israelului pe măsură ce tot mai mulți copii palestinieni sunt uciși.
Pe scurt, liderul Hamas are puține motive să schimbe cursul; și, în ceea ce Stephen Heintz, președintele organizației filantropice Rockefeller Brothers Fund, a numit „epoca turbulențelor”, lumea nu este pe cale să schimbe acest curs pentru el.
„Instituțiile care au ghidat relațiile internaționale și rezolvarea problemelor globale de la mijlocul secolului al XX-lea nu mai sunt în mod clar capabile să abordeze problemele noului mileniu”, a scris Heintz într-un eseu recent. „Ele sunt ineficiente, ineficiente, anacronice și, în unele cazuri, pur și simplu depășite”.
Aceasta a fost, de asemenea, o lecție a anului de când Hamas a lovit.
Editor : B.E.
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News