Cristian Popescu Piedone publică „o declarație pe proprie răspundere” la 3 ani de la #Colectiv
Cristian Popescu Piedone, fost primar al sectorului 4, a publicat sâmbătă seară pe Facebook o „declarație pe propria răspundere” în care susține că, la 3 ani de la incendiul din Colectiv și moartea 64 de oameni, că el se simte ca un „suflet cu dizabilități”. El mai spune că a făcut atunci tot ce a putut și că alte persoane, care apar la TV, nu au făcut tot posibilul ca această tragedie să nu se mai repete. De asemenea, el spune că oamenii care au protestat nu știau pentru ce i-au cerut să plece din funcție: „Demisia mea nu a fost un act de normalitate”.
Postarea integrală:
„Declarație pe propria răspundere,
Este octombrie 2018. Este o toamnă târzie și e târziu pentru multe, însă, niciodată nu e prea târziu pentru o confesiune de suflet. E imposibil să poți să vorbești , poți doar să simți. O durere surdă și mută, care se împrăștie în toată fibra ta de om. De prea multă durere, a lor și a noastră, a tuturor, am rămas atunci mut. Iar apoi, vorbele mi s-au amestecat ciudat, ca și cum nu ar fi fost ale mele, ci ale unui suflet cu dizabilități. Așa mă simt acum.
Simt cu toată fibra mea de părinte și de om că timpul nu mai poate rezolva nimic, suntem captivi și mutilați pe viață. Ce s-a schimbat? Mai nimic… oameni la fel de spoiți, deghizați în himere, care în urmă cu 3 ani pozau în imaculați și se băteau cu pumnul în piept că pot transforma fără niciun sprijin Iadul în Rai, în schimb, erau gata vânduți Diavolului, căruia îi închinau ode televizate sunt și astăzi la fel de liberi și unii dintre ei, la fel de sus-puși. Miniștrii, secretari de stat, chiar și foști primari ocupând și atunci și acum funcția supremă în stat, spunând că a fost nevoie să moară oameni... de parcă atunci când erau primari, nu ar fi autorizat fix după aceeași lege, aplicabilă și astăzi de toti primari din Romania. E doar o bucată dintr-o altă viață, tot a noastră… iar viața a ajuns să fie o declarație pe propria răspundere, dar cine ar putea, pe propria răspundere, să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 30 octombrie 2015? Poate un fost primar, care la câteva minute de la producerea tragediei s-a aflat acolo, căutând să ajute, să colaboreze cu celelalte instituții ale Statului, dar care a fost blocat în demersul său fiindcă orgoliile celor care le conduceau la vremea respectivă și care sunt și astăzi în prim-planul vieții publice au fost mai puternice pentru aceștia decât dorința de a salva vieți!?
Am solicitat sprijin și am recomandat să se accepte sprijn de oriunde acesta putea fi acordat, însă, factorii de răspundere din autoritatea centrală (și se știu ei care sunt) au considerat, spre exemplu, că un organism precum Crucea Galbenă si societati care au serviciu de ambulante private au fost intoarse din drum fara a fi lasate sa acorde primul ajutor, ar putea să strice imaginea instituțiilor cu atribuții ale Statului, care ar fi putut părea neputincioase. Și neputincioase au fost.
In primele minute vitale multi raniti au fost transportati cu taxiuri si masini personale, ale oamenilor de bine ce au dat o mana de ajutor in acele momente. Plângându-ne durerea și căutând să găsim răspunsul pentru cele întâmplate, am lăsat ca niște șerpi deghizați în exponenți ai instituțiilor statului să rămână la fel de încolăciți în sistem, otravind spațiul public cu teorii și ipoteze menite să le salveze lor pielea.
Într-o suferință publică uriașă, am pierdut din atenție scenariul fabricat de cei ce nici astăzi nu s-au vindecat de boala de a arăta cu degetul. Pe de altă parte, am auzit și eu, cu urechea unuia care a trait pe viu această operație socio-morală pe cord, teorii și ipoteze care ar înfricoșa pe oricine are frică lui Dumnezeu. Oare cum e cu putință ca uzând de poziții înalte din angrenajul puterii, unii să fi uitat să fie oameni, sacrificând vieți cu bună știință? Oare ce a mai ars în acea noapte? În mod cert, nu conștiința pe care oameni de stat și de guvern nu au avut-o vreodată. În încercarea de a-și salva imaginea și funcția, și-au pierdut aspectul uman si au ajuns neoameni. Cu toate acestea, nu au abandonat reduta.
Îi mai vedem și astăzi, prin platourile de televiziune, dând sfaturi și dându-și cu părerea, pozând în implicați și empatici față de durerea celor care și-au pierdut la Colectiv tot ce aveau mai scump pe lume, lumina ochilor, copii lor. Pentru acești oameni, viața nu mai merge înainte. Colectiv nu a fost și nu trebuie să rămână doar un incendiu într-un club. A făcut cineva în tot acest timp tot posibilul pentru ca astfel de tragedii să nu se repete? Nu! Nu! Nu! Au încercat doar să facă din administrația publică o marcă expirată, au încercat să zugrăvească sistemul medical românesc drept un bastion în lupta cu moartea, când, în fapt, s-a dovedit a fi un imens colos cu picioare de lut, un ucigaș ipocrit care nu lasă în urmă decât fărâme de suflet.
În ce țară trăim? În cea în care toți cei aflați la putere atunci și acum au uitat și uită că există cetățeni, într-o țară abandonată de proprii conducători. Este o suferință publică uriașă, care a pârjolit doar conștiințe, acolo unde ele au existat însă, suferința nu este a celor ce respiră aerul rarefiat și vremelnic al puterii. Este despre ce a pierdut fiecare dintre noi, despre câte bucăți s-au smuls din noi, despre tortura fiecăruia și a tuturor. O durere organică, colectivă.
Cum să pot să exprim vreodată ce am simțit, ca persoană care a încercat să-și asume toate responsabilitățile? In acele momente nu ma consideram primar, eram doar un om care a purtat în brațe, în fuga teribilă către viață, alți semeni. Am și acum în nări, pe retina și imprimat pe viață în cortex acel iad.
Ales de oameni care mi-au dat încrederea lor, am crezut că trebuie să fac tot ceea ce depinde de mine să nu-i dezamăgesc. Când strada a pichetat sediul primărei, printre aceia care mi-au cerut demisia nu se numărau cei care m-au trimis la muncă în sprijinul comunității locale. Erau niștre străini, oameni care nu aveau de-a face cu administrația și care nu puteau evalua activitatea mea ca primar. Ce-mi reproșau? Nici ei nu știau. Cunoșteau oare procedura de acordare pentru avizul și autorizația de funcționare? Auziseră vreodată de declarația pe propria răspundere? Puteau spune cu mâna pe suflet că am greșt ca primar? Prea multe întrebări, nu? De ce nu am chemat în sprijinul meu pe cei care și astăzi au încredere în mine, pe oamenii din Sectorul 4? Din respect față de cei care au plecat să spună în Ceruri povestea sinistră a unei nopți de octombrie.
Demisia mea nu a fost un act de normalitate. Am fost ales, nicidecum numit într-o funcție, ca alții, iar oamenii din Sectorul 4 trebuiau să mă trimită acasă, nu ultrașii din galeriile de fotbal. Am decis însă să plec singur și nu am plecat cu umerii plecați, pentru că Dumnezeu îmi este călăuză și singurul martor. Ceea ce au însemnat acele zile voi spune în fața judecătorului, iar in zilele in care am fost arestat, am asteptat pentru o clipa ca DNA-ul sa aresteze cei peste 3600 de primari din Romania, care au eliberat autorizatii/acorduri de functionare, la fel ca si mine, respectand legea.
Ceea ce am fost și sunt, Dumnezeu știe. Am fost și eu un primar printre atâtea mii de primari din această țară, mai bun sau mai rău decât unii sau decât toți ceilalți. Mai mult decât orice pe lume, am fost și am să rămân întotdeauna.
Cristian Popescu – Piedone
De profesie om”
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News