GENERAȚIA REVOLUȚIEI. „Vom muri și vom fi liberi!”
„Doresc de asemenea să adresez mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestări populare din Bucureşti, considerând această că o… Elena: trage cineva… Vino în sediu…”, spuneau soții Ceaușescu în acea zi. Şi aşa a început… După ce se sparge mitingul, înfricoşaţi de ceea ce ar putea urma, zecile de mii de oameni pleacă spre casă. Doar câteva sute dintre ei îşi înving teamă şi au curajul de a striga, pentru prima dată în Bucureşti, „libertate" şi „Jos Ceauşescu". Ei au fost scânteia fără de care focul nu s-ar fi aprins. În câteva ore ocupă bulevardul Magheru în zona Intercontinental, fapt inacceptabil pentru Nicolae Ceauşescu şi regimul său. Începe represiunea.
Nicoleta şi Cătălin sunt o familie fericită. S-au cunoscut în acele zile când, deşi erau doar nişte copii, simțiseră deja gustul amar al vieţii în comunism. Au ieşit în stradă să-şi revendice dreptul la o altă viaţă, una mai bună.
„Tata ne-a zis: în noaptea asta o să trăiţi istoria", povestește Nicoleta. Avea pe atunci doar 14 ani. Împreună cu tatăl şi fratele ei de 12 ani au plecat la Revoluţie să-l dea jos pe Ceauşescu. Au fost arestaţi şi duşi la secţia de miliţie. Au urmat bătăi şi umilinţe greu de imaginat.
„De ce aţi ieşit în stradă? Ce aţi vrut libertate, că noaptea aia se strigă în Piaţă, libertate, luaţi libertate, aţi vrut libertate, vă dau eu libertate. Strigaţi libertate - şi strigam libertate şi ne băteau", povestește Nicoleta.
Chinul nu se opreşte însă aici. După o noapte petrecută la Jilava, Nicoleta şi fratele ei sunt trimişi la o casă de corecţie. „Ne-au pus în genunchi în faţă pozei lui Ceauşescu şi ne-au zis „şi ăsta a luptat pentru libertate, dar a ştiut pentru ce a luptat, voi pentru ce aţi luptat, pentru ce aţi ieşit în stradă?” Şi stăteam în genunchi acolo...”, își amintește ea.
Aproape în acelaşi timp ieşea în stradă şi Cătălin. Avea pe atunci doar 16 ani şi o dorinţă nebună de a termina odată pentru totdeauna cu comunismul. Încă poartă cu el acea emoţie. „A fost fantastic, pentru că pot să spun că în momentul ăla când, poate zice lumea că sunt nebun... dar în momentul când cineva poate să strige după atâta timp în care eşti efectiv întemniţat, deci eşti liber, dar eşti întemniţat, nu poţi să vorbeşti, se vorbea numai în familie, ai grijă ce vorbeşti afară", spune el.
Îngrijorat, tatăl său a plecat pe străzi să îl caute. Nu aveau să se mai întâlnească niciodată. Cătălin l-a găsit zăcând fără viaţă pe caldarâm răpus de o rafală de mitralieră.
„Suntem sclavii copiilor de securişti, noi am rămas victime şi ei au rămas călăi”
După 24 de ani, Nicoleta păstrează cu sfinţenie steagul purtat de tatăl ei la Revoluţie. Îi încearcă însă o mare dezamăgire. Nu trăiesc nici mai bine, nici mai rău decât ceilalţi români, ceva însă lipseşte. România nu a devenit ţara pentru care au ieşit în stradă în decembrie 1989. „Noi suntem sclavii copiilor de securişti, noi am rămas victime şi ei au rămas călăi”, spune Nicoleta Matei.
„Ce regret enorm este că poporul român nu realizează nici după 24 de ani că trebuie să facă ceva, să se schimbe, să facă ceva în adevăratul sens al cuvântului. După 24 de ani avem mentalitatea de turmă în continuare, nu avem nicio reacţie la tot ce ni se întâmplă... Asta mă doare, că o să crească copilul meu şi o să ajungă în situaţia în care o să fie un sclav, un şerb într-o societate relativ liberă. O să poate să trăiască, o să poată să muncească, dar nu la standardele de libertate la care ar trebui, nu într-o democraţie reală", subliniază Cătălin Giurcanu.
„Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă"
Să strigi împotriva lui Nicolae Ceauşescu însemna să te condamni singur. Şi totuşi, pe 21 decembrie câteva mii de bucureşteni şi-au învins frica şi au găsit în ei curajul de a spune... Ajunge! „Am scandat: Vom muri şi vom fi liberi, Libertate te iubim, ori învingem, ori murim, Jos Ceauşescu, jos analfabeţii", povestește Egmont Pușcașu, revoluționar.
Egmont Puşcaşu avea 15 ani. S-a aflat de la început în prima linie a protestatarilor împreună cu prietenul său Radu, care avea 17 ani. După-amiază armata începe să tragă. Oamenii încep să cadă unul câte unul, însă nu dau înapoi: „Erai legat de toţi ceilalţi, eram o familie acolo, toţi eram fraţi, surori, nu puteai pleca şi să-l laşi pe ăla de lângă tine".
Un glonţ îl nimereşte pe Radu direct în cap. „Pentru asta mă rog, pentru ucigaşii lui Radu, ca să-i ierte Dumnezeu, că aici e iertarea pe pământ, dincolo e judecată”, spune Ioana Ionescu, mama lui Radu.
Între timp, Egmont a devenit inginer agronom. Asta l-a pasionat de mic. Nu şi-a găsit însă un loc de muncă în domeniu şi a lucrat pe unde a apucat. Acum îşi câştigă existenţa vânzându-şi propria poveste. Le vorbeşte turiştilor străini despre cum s-a făcut Revoluţia Română. „Încerc să le dau o imagine a României cât mai aproape de realitate, astfel încât cei ce vizitează ţara să plece încântaţi şi impresionaţi că şi poporul român se poate ridică la lupta pentru libertate, pentru justiţie, pentru adevăr", subliniază el.
Păstrează acasă un pumn de gloanţe pentru a nu uita niciodată ce s-a întâmplat. Încă mai aşteaptă să se facă dreptate, să afle cine a tras în ei. La intrarea în apartament stă scris pe o bucată de carton: „Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă".
După lăsarea întunericului, protestatarii ridică o baricadă în faţa forţelor de represiune. Nicolae Ceauşescu îi ordonă ministrului apărării, generalul Vasile Milea, să rezolve situaţia cu orice mijloace, iar armata deschide focul asupra manifestanţilor.
Bilanţul represiunii este crunt: 50 de morţi şi 462 de răniţi. Până dimineaţă, manifestanţii sunt împrăştiaţi, iar asfaltul plin de sânge, spălat de parcă acolo nu s-ar fi întâmplat nimic. Era însă abia începutul.
Tu ce ai făcut la Revoluție?
Îți aduci aminte unde erai în decembrie '89? Unde iți erau părinții și prietenii, ce făceai, la ce te-ai gândit urmărind evenimentele de atunci sau participând la ele? Ajută-ne să recreăm povestea acelor zile, povestea unei generații.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News