Trump va slăbi Statele Unite
Foto: Guliver/ Getty Images
CAMBRIDGE – Donald Trump, cel mai probabil candidat al Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite, și-a exprimat scepticismul față de necesitatea alianțelor americane.
Are o viziune asupra lumii de secol nouăsprezece. La acea vreme, Statele Unite au ascultat sfatul lui George Washington de a evita “alianțele complicate” și au adoptau Doctrina Monroe, ce punea accent pe interesele americane din emisfera vestică. America nu avea o armată permanentă (și deținea o flotă mai mică decât a statului Chile, în anii 1870) astfel încât juca un rol minor în echilibrul de putere la nivel global din secolul al XIX-lea.
Situația s-a schimbat rapid odată cu intrarea Americii în Primul Război Mondial, când Woodrow Wilson a trimis trupe americane pentru a lupta în Europa. În plus, acesta a propus crearea Ligii Națiunilor, pentru generarea și menținerea securității colective la nivel global.
Viziunea promovată de D. Trump pune în pericol pacea în plan intern și internațional
După ce Senatul american a respins intrarea ca membru în Liga Națiunilor în anul 1919, trupele au rămas acasă, iar situația pe continentul nord american a revenit "la normal". Deși un actor important pe scena globală, Statele Unite au adoptat o atitudine agresiv izolaționistă.
În absența alianțelor din anii ‘30 s-a creat contextul favorabil unui deceniu dezastruos, marcat de criză economică, genocid și izbucnirea unui nou război mondial.
Discursul detaliat al lui Trump cu privire la direcția politicii externe a Statelor Unite este foarte periculos și ne ilustrează exact această sursa de inspirație: doctrina izolaționistă și poziționarea sub forma ”America înainte de toate”.
Această abordare a existat constant la nivelul politicii americane, dar nu a mai fost mainstream de la sfârștul Celui De-al Doilea Război Mondial, din motive evidente: mai degrabă împiedică decât ajută propagarea păcii și prosperității, atât în interiorul granițelor, cât și în plan internațional.
"Deși au existat polemici dure cu privire la campaniile de intervenție militară dezastruoase în țări aflate în curs de dezvoltare, există un consens general cu privire la necesitatea alianțelor americane" (Joseph S. Nye)
Abandonarea politicii izolaționiste și debutul ”secolului american” pe scena politică globală au fost inițiate de Președeintele Harry Truman după Cel de-al Doilea Război Mondial și au condus la o prezență militară permanentă peste hotare.
Statele Unite au investit masiv în Planul Marshall (în 1948), au creat NATO (în 1949) și au fost în fruntea coaliției Organizației Națiunilor Unite, ce a luptat în războiul din Coreea (în 1950). În 1960, Președintele Dwight Eisenhower a semnat un acord de securitate cu Japonia. Până azi, forțele armate americane sunt prezente în Europa, Japonia și Coreea de Sud.
Deși au existat polemici dure cu privire la campaniile de intervenție militară dezastruoase în țări aflate în curs de dezvoltare, precum Vietnam sau Irak, există un consens general cu privire la necesitatea alianțelor americane — și nu vorbim aici doar despre cei care analizează sau fac politică externă.
Sondajele de opinie au arătat că majoritatea susține NATO și alianța cu Japonia.
Pentru prima dată în ultimii 70 de ani, un candidat la președinția Statelor Unite pune la îndoială acest consens. Alianțele nu contribuie doar la consolidarea poziției de putere a Statelor Unite, ci și la menținerea stabilității geopolitice – spre exemplu, prin reducerea proliferării armelor nucleare.
Cu toate că președinți americani și secretari ai Apărării s-au plâns de contribuțiile financiare scăzute ale aliaților tradiționali, ei au conștientizat că alianțele reprezentau garanții de stabilitate — ca o prietenie, nu o tranzacție imobiliară.
Spre deosebirile de alianțele de conjunctură, adesea instabile, ce au caracterizat secolul al XIX-lea, alianțele moderne americane au menținut o ordine relativ predictibilă. În unele cazuri, precum cel al Japoniei, sprijinul țării ”gazdă” face mai ieftină staționarea forțelor armate în afara granițelor (decât în interiorul Statelor Unite).
Și, cu toate acestea, Trump proslăvește virtuțile imprevizibilului — o tactică ce poate fi utilă în negocierile cu adversarii, dar care constituie o abordare catastrofală în relația cu prieteni tradiționali.
Nu este imposibil scenariul în care un nou competitor – Europa, Rusia, India, Brazilia sau China – ar depăși forța Statelor Unite în deceniile următoare și va lua locul șoferului. Însă acesta este un scenariu destul de improbabil.
"Capacitatea Americii de a-și păstra credibilitatea în cadrul alianțelor sale și de a pune bazele unor rețele noi de colaborare reprezintă cheia succesului său" (Joseph S. Nye)
Una din trăsăturile specifice Statelor Unite ce le deosebesc de marile puteri dominante ale trecutului, după cum susține marele strateg militar britanic Lawrence Freedman, este că ”forța Americii a fost bazată pe un sistem de alianțe, mai degrabă decât pe colonii”.
Un discurs ce pune accent pe declinul Americii este, cel mai probabil, iresponsabil și exagerat. Un asemenea discurs poate avea consecințe periculoase dacă declanșează decizii aventurose ale Rusiei, adoptarea unei atitudini dure cu vecinii din partea Chinei sau frica exagerată a Statelor Unite.
America se confruntă cu numeroase probleme, dar în niciun caz nu se află într-un declin categoric și, cel mai probabil, va rămâne cel mai puternic actor și în viitorul apropiat.
Marea problemă a Statelor Unite nu este amenințarea detronării de către China sau un alt concurent, ci pericolul creșterii puterii altor competitori – actori statali sau non-statali – care vor crea noi obstacole în calea guvernării globale eficiente. Marea provocare va fi entropia – incapacitatea de a duce la bun sfârșit munca începută.
Șubrezirea relației cu aliații americani nu va face “America great again” (Make America great again — Reafirmarea măreției Americii este sloganul campaniei lui Trump n.r.) ci opusul.
Statele Unite se vor confrunta cu un număr tot mai mare de probleme noi, transfrontaliere, care necesită intervenții alături de unii și împotriva altora.
Într-o lume din ce în ce mai complexă, statele conectate devin cele mai puternice. După cum susține Anne-Marie Slaughter: ”diplomația reprezintă un capital social; totul depinde de dimensiunea contactelor diplomatice ale națiunii respective”.
Potrivit Institutului Lowy din Australia, Statele Unite ale Americii au cele mai multe consulate, misiuni și ambasade la nivel global. America are aproximativ 60 de tratate de alianță; China are doar câteva. Revista The Economist estimează că, din cele mai mari 150 de țări, aproximativ 100 tindeau să sprijine SUA, în timp ce 21 erau ostile.
În ciuda convingerilor ce întrezăresc ”secolul chinezesc”, nu am intrat încă în perioadă post-Americană. Statele Unite reprezintă elementul central al mecanismului echilibrului de putere la nivel global.
Totuși, superioritatea militară, economică și de ”soft-power” a Americii nu va mai arăta ca în trecut. Felia din economia mondială ce revine SUA se va micșora tot mai mult, la fel și capacitatea de influențare sau organizare a unor acțiuni. Acum, mai mult ca oricând în istoria sa, capacitatea Americii de a-și păstra credibilitatea în cadrul alianțelor sale și de a pune bazele unor rețele noi de colaborare reprezintă cheia succesului său.
Titlul, introducerea și intertitlurile aparțin editorului
English version — Copyright: Project Syndicate 2016 - How Trump Would Weaken America