„Vulturul însângerat”, brutala metodă de execuție a vikingilor, posibil să fi fost practicată în realitate (studiu)

Legendele despre cruzimea vikingilor s-au perpetuat de-a lungul secolelor, iar una dintre tehnicile lor nemiloase ar fi fost așa-numitul „vultur de sânge”, un ritual de o deosebită brutalitate pe care acești războinici l-ar fi aplicat celor mai detestați dușmani ai lor.

Renumiți pentru bărcile lor lungi și rapide, dar și pentru incursiunile sângeroase, vikingii au fost mult timp asociați cu violența brutală și exagerată. Între secolele al VIII-lea și al XI-lea, vikingii au părăsit ținuturile nordice îndreptându-se spre Europa, în căutare de pradă. Uneori făceau comerț, dar totodată au răspândit și multă teroare.

Se spune că acest ritual al „vulturului însângerat” presupunea despicarea spatelui victimei și desprinderea coastelor de coloana vertebrală una câte una, până când se ajungea la plămâni. Coastele desprinse de coloană rămâneau ridicate în poziție verticală de lungul părților laterale ale trupului, astfel încât imaginea semăna cu cea a unei păsări cu aripile întinse. În final, plămânii, care ar fi continuat să fie funcționali în tot acest timp, erau scoși și întinși pe coastele ridicate, de unde și numele de „vulturul însângerat”. 

Reprezentări ale ritualului au apărut recent în serialul de televiziune „Vikingii”, în jocul video „Assassins Creed: Valhalla”, precum și în filmul suedez de groază „Midsommar” din 2019.

Este „vulturul de sânge” doar o legendă?

Timp de decenii, cercetătorii au fost de părere că vulturul însângerat este doar o legendă. Nu a fost găsită nicio dovadă arheologică a ritualului, iar vikinigii înșiși nu l-au menționat în vreun fel. Primele relatări despre „vulturul de sânge” au apărut în scris abia secole mai târziu în poeme și povestiri. Astfel, ritualul sângeros a fost considerat improbabil, fiind pus pe seama unei interpretări greșite, care s-a perpetuat, a unor versuri complicate, dar și pe seama dorinței cronicarilor creștini de a-i înfățișa pe atacatorii lor nordici drept niște păgâni barbari.

Mai mulți cercetători în științe medicale de la Universitatea Keele împreună cu un istoric care face studii postdoctorale la Universitatea din Islanda au publicat însă recent un studiu în care vin cu o nouă abordare. Ei nu și-au propus să răspundă întrebării dacă ritualul vulturului de sânge a fost sau nu practicat în realitate, ci s-au întrebat, în schimb, dacă ar fi fost posibil din punct de vedere anatomic și social. Iar concluzia la care au ajuns a fost un „da” categoric.

Detalii anatomice

Cercetările anterioare privind vulturul de sânge s-au concentrat întotdeauna doar pe detaliile relatărilor despre tortură din textele medievale, cu dezbateri îndelungate care se concentrau pe termenii exacți utilizați pentru a descrie „decuparea” sau „construirea” vulturului pe spatele victimei. O poziție larg răspândită este aceea că întregul fenomen a fost generat de neînțelegerea unor poeme complicate, nu era ceva ce ar fi putut fi încercat cu adevărat.

Folosind cunoștințe moderne de anatomie și fiziologie, alături de reevaluarea minuțioasă a celor nouă relatări medievale ale ritualului, cercetătorii au investigat ce efect ar fi avut practicarea „vulturului de sânge” asupra corpului uman. Au descoperit că procedura în sine ar fi fost dificilă, dar nici pe departe imposibil de realizat, chiar și cu uneltele din acea vreme.

Pe post de „bisturiu” inițial ar fi putut fi folosit un anumit tip de vârf de lance viking, ce ar fi despicat rapid cutia toracică din spate. O astfel de armă apare pe un monument găsit pe insula suedeză Gotland, unde o sculptură în piatră înfățișează ceva ce ar putea fi scena unei astfel de execuții, arată cercetătorii într-un articol publicat în The Conversation.

Chiar dacă ritualul ar fi fost executat cu atenție, victima ar fi murit foarte repede, sunt de părere cercetătorii. Prin urmare, orice încercare de a remodela coastele în „aripi” sau de a îndepărta plămânii ar fi fost efectuată pe un cadavru. Iar faza finală, de expunerea a plămânilor pe „aripi”, n-ar fi fost de fapt efectuată. 

Recuperarea onoarei pierdute

Deși mutilarea cadavrelor și efectuarea de ritualuri pe cadavre era neobișnuită, nu era ceva total ieșit din comun pentru elita războinică din epoca vikingă.

Bazându-se pe date arheologice și istorice, cercetătorii ajung la concluzia că ritualul vulturului însângerat se potrivește cu ceea ce știm despre modul în care se comporta elita războinică din epoca vikingă. Aceștia nu aveau nicio reținere în a expune cadavrele oamenilor și animalelor în ritualuri speciale, inclusiv în timpul unor execuții spectaculoase.

Studiul celor trei cercetători a analizat în mod special așa-numitele „înmormântări deviante”. Amintesc, de pildă, de scheletul găsit în situl suedez Birka, al unei femei din nobilime, bine îmbrăcate, care a fost decapitată în secolul al X-lea și îngropată ulterior cu rămășițele capului ei ascunse între braț și trunchi, maxilarul lipsă (posibil distrus în timpul decapitării) fiind înlocuit cu o mandibulă de porc.

Războinicii din acest strat al societății erau obsedați de reputația lor și erau dispuși să facă gesturi extreme pentru a-și proteja imaginea, spun cercetătorii.

Vulturul sângeros pare să fi fost un caz extrem al acestui tip de comportament care apărea în circumstanțe excepționale, în special când era vorba despre prizonieri de război. Era practicat de cel al cărui tată sau altă rudă masculină ar fi avut parte de o moarte rușinoasă la care ar fi fost supus chiar de repectivul prizonier de război. Odată cu răzbunarea, venea și răscumpărarea onoarei.

În legendele medievale sunt pomenite astfel de morți „dezonorante”: victime aruncate într-o groapă cu șerpi, arse de vii într-o casă fără șansa unei lupte corecte, având mațele smulse sau țintuite în cuie pe un stâlp. În astfel de situații, „vulturul de sânge” este descris ca o modalitate prin care rudele victimei recuperează onoarea pierdută.

Asttfel, cei trei cercetători spun că „vulturul însângerat” ar fi putut foarte bine să aibă loc în epoca vikingă. Era posibil din punct de vedere fizic și era conform cu obiceiurile sociale ale vremii în ceea ce privește execuțiile și tratamentul cadavrelor, reflectând o obsesie culturală de a demonstra onoarea și prestigiul. Mai mult, brutalitatea spectaculoasă a unei asemenea execuții era o asigurare că toți cei care au auzit despre acest lucru vor fi dornici să spună povestea mai departe, în toate detaliile ei sângeroase - exact așa cum o facem și astăzi.

Editor : Luana Pavaluca