Pământul are sub suprafață lanțuri muntoase vaste, cu vârfuri de până la patru ori mai mari decât înălțimea Everestului. Dar nimeni nu știe de ce, relatează BBC.
O echipă de cercetători a instalat în 2015 în Antarctica 15 stații de seismologie, pe jumătate îngropate în zăpadă, pentru a studia interiorul planetei.
Structurile asemănătoare munților pe care le-au descoperit cu ajutorul acestor stații sunt misterioase. Dar echipa de cercetători a descoperit că aceste „zone de viteză ultra-scăzută” sau ULVZ, așa cum sunt ele cunoscute, sunt probabil omniprezente – oriunde te-ai afla în lume, ele sunt la adâncime, sub picioarele tale.
„Am găsit dovezi pentru ULVZ-uri cam peste tot pe unde ne-am uitat”, spune cercetătorul Samantha Hansen.
Întrebarea este: ce sunt acestea și ce caută interiorul planetei noastre?
Misterioșii munți interiori ai Pământului apar pe un prag critic: cel dintre nucleul metalic al planetei și mantaua stâncoasă din jurul acestuia. Această tranziție bruscă este, așa cum subliniază echipa lui Hansen, chiar mai drastică decât schimbarea proprietăților fizice dintre roca solidă și aer. De zeci de ani îi atrag pe experți, pentru că sunt enigmatici dar și importanți pentru geologia planetei.
Deși limita dintre nucleu și manta se află la mii de kilometri de suprafața Pământului, are efecte până la suprafață. Ar putea fi sursa existenței vulcanilor în locații neașteptate, de exemplu.
Povestea munților din interiorul Pământului a început în 1996, când oamenii de știință au explorat granița nucleu-manta, mult sub Oceanul Pacific central. Ei au făcut acest lucru prin studierea undelor seismice create de evenimente masive care au zguduit pământul - de obicei cutremure, deși bombele nucleare pot avea același efect. Aceste valuri trec chiar prin Pământ și pot fi captate de stații seismice din alte locații de pe suprafața acestuia, uneori la mai mult de 12.742 km distanță de locul unde au început.
Examinând căile pe care le parcurg valurile în timp ce călătoresc – cum ar fi modul în care sunt refractate de diferite materiale – oamenii de știință pot crea o imagine asemănătoare cu razele X a interiorului planetei.
Între timp, munți similari au fost găsiți în mai multe locuri, în jurul nucleului. Unii sunt deosebit de mari: unul dintre ei ocupă o zonă de 910 km sub Hawaii.
Cu toate acestea, până astăzi, nimeni nu știe cum au ajuns acolo sau din ce sunt făcuți.
O posibilitate este că munții sunt părți ale mantalei inferioare care au fost supraîncălzite din cauza apropierii lor de miezul incandescent al Pământului. În timp ce mantaua poate atinge 3.700C, nucleul poate atinge 5.500C - nu departe de temperatura de la suprafața Soarelui. Se sugerează că cele mai fierbinți părți ale graniței nucleu-manta se pot topi parțial - și asta este ceea ce geologii văd ca ULVZ.
O altă ipoteză este că munții din adâncul Pământului ar putea fi făcuți dintr-un material diferit de mantaua din jur. Deși pare incredibil, se crede că ar putea fi rămășițele unei cruste oceanice antice care a dispărut în adâncuri, scufundându-se în sute de milioane de ani pentru a se așeza chiar deasupra nucleului.
În trecut, geologii s-au uitat la un al doilea puzzle pentru a găsi indicii. Munții din adâncul Pământului tind să fie găsiți în apropierea altor structuri misterioase: niște bule enorme - una numită „Tuzo”, sub Africa, și alta cunoscută sub numele de „Jason” sub Pacific. Se crede că sunt formațiuni primitive, posibil vechi de miliarde de ani. Din nou, nimeni nu știe ce sunt sau cum au ajuns acolo. Dar apropierea lor de munți a dus la ipoteza că există o legătură între cele două formațiuni bizare.
O modalitate de a explica această asociere este că, într-adevăr, totul a început când plăcile tectonice au alunecat în jos în mantaua Pământului și s-au scufundat până la granița nucleu-manta. Aceasta ar însemna că ambele tipuri de formațiuni sunt formate din crustă oceanică antică: o combinație de rocă de bazalt și sedimente de pe fundul oceanului, transformate de căldura și presiunea intensă.
Dar existența munților interiori sub Antarctica ar putea contrazice acest lucru, sugerează Hansen.
„Majoritatea regiunii noastre de studiu, emisfera sudică, este destul de departe de acele structuri mai mari”, explică ea.
Editor : M.B.
