Sagittarius A*, gaura neagră supermasivă din centrul Căii Lactee, a cunoscut o importantă creştere a activităţii în trecutul recent, după ce a devorat obiecte cosmice din apropierea sa, au stabilit oamenii de știință, potrivit unui studiu publicat în jurnalul Nature.
„Festinul” a avut loc în urmă cu 200 de ani, iar satelitul spaţial IXPE (Imaging X-ray Polarimetry Explorer) al agenţiei spaţiale americane NASA a detectat recent un ecou al acestui eveniment, se arată în studiul publicat miercuri de revista Nature, potrivit AFP, preluată de Agerpres.
Sagittarius A* (Sgr A*), numită astfel după descoperirea sa în constelaţia Săgetător, este situată la 27.000 de ani lumină de Pământ, în centrul galaxiei noastre, Calea Lactee. A fost observată în anii 1990 de către astrofizicieni, iar prezenţa sa a fost dovedită în imagini anul trecut.
Cu o masă de aproximativ patru milioane de sori şi cu o vechime de 13 miliarde de ani, obiectul cosmic „a fost întotdeauna privit ca o gaură neagră latentă”, a declarat Frédéric Marin de la Observatorul Astronomic de la Strasbourg, potrivit AFP.
Sgr A* este într-o stare latentă, ca majoritatea găurilor negre supermasive din centrele galaxiilor care au înghiţit toată materia din raza câmpului lor de atracţie.
„Ne putem imagina un urs care intră în hibernare după ce a devorat tot ce îl înconjoară”, a adăugat cercetătorul de la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (CNRS) din Franţa.
Un „moment” de trezire
Însă, echipa sa a descoperit că la sfârşitul secolului al XIX-lea (o perioadă stabilită prin estimarea distanţei), „monstrul” a ieşit din starea de toropeală şi a înghiţit nori de gaze şi praf cosmic care au trecut prea aproape de el, timp de câteva luni sau chiar un an, înainte de a intra din nou în „hibernare”.
În această perioadă, Sgr A* a fost „de cel puţin un milion de ori mai strălucitoare decât astăzi”, a explicat Frédéric Marin, ceea ce înseamnă o putere echivalentă cu cea a găurilor negre supermasive extrem de active aflate la originea quasarilor, precum ruda sa M87* din galaxia Messier 87, aflată la o distanţă de 55 de milioane de ani lumină.
Creşterea apetitului Sgr A* a fost trădat de o radiaţie neobişnuită provenită de la norii moleculari din apropierea sa - giganţi formaţi din gaze şi praf îngheţat, „prin definiţie reci” şi care „nu ar trebui să emită atât de multă lumină în razele X (invizibile pentru ochiul uman - n.a.)”, potrivit cercetătorului.
„Busolă stelară”
„Intensitatea emisiei de raze X între somn şi trezire poate fi comparată cu un licurici acuns într-o pădure ce ar deveni brusc la fel de luminoasă ca Soarele”, completează CNRS într-un comunicat.
După un milion de secunde de observaţii, satelitul IXPE a reuşit să detecteze polarizarea acestei lumini în raze X, respectiv câmpul său electric şi câmpul magnetic vibrând într-o direcţie anume.
Precum o „busolă stelară”, polarizarea a îndreptat atenţia în direcţia Sgr A*, sugerând că aceasta a reprezentat sursa radiaţiei reflectate de norii moleculari. Astfel, gaura neagră a „emis un ecou al activităţii sale trecute, pe care am reuşit să o observăm pentru prima dată”, a declarat omul de ştiinţă, reprezentantul francez al consorţiului internaţional al misiunii IXPE.
Densitatea unei găuri negre face în aşa fel încât nimic nu poate să îi scape, nici măcar lumina. Însă, înainte ca materia să traverseze ultima frontieră (denumită orizontul evenimentelor) pentru a fi înghiţită pentru totdeauna, se învârte, se încălzeşte şi emite lumină. „Este ca un cântec de lebădă”, transmis indirect de norii moleculari din jurul Sgr A*.
Rămâne de văzut ce anume a provocat această „trezire”. Un nor aflat în derivă înainte de a cădea în gaura neagră? O stea care s-a aventurat prea aproape de ea?...
Observaţii suplimentare realizate cu IXPE, planificate pentru luna septembrie, ar trebui să contribuie la o mai bună înţelegere a ciclului de activitate al Sgr A* şi, probabil, va ridica un colţ al vălului ce învăluie originea găurilor negre supermasive, o enigmă a astronomiei.
Editor : B.P.
