Erau 25 de milioane de oameni, dar un secol mai târziu rămăseseră doar un milion, potrivit unor estimări. Moartea acestor milioane de indigeni americani după invaziile europene reprezintă una dintre marile tragedii, dar și enigme ale epocii moderne.
Cel puțin 8o la sută din populația băștinașă din zona centrală a Mexicului a murit în primul secol de la sosirea spaniolilor. Este unul dintre cele mai negre bilanțuri ale istoriei, iar ce a cauzat această decimare de populație rămâne încă un mister. Cel mai probabil, a fost vorba despre o molimă sau, în termeni moderni, de o epidemie. Și mai probabil este că în fapt, ar fi fost vorba chiar de mai multe epidemii, diferite.
Mexicul se luptă acum cu efectele pandemiei de coronavirus. Țara se apropie de 300.000 de cazuri și a înregistrat deja mai mult de 34.700 de decese, iar ce e mai rău pare să nu fi trecut încă. Confruntați cu această pandemie, mexicanii se duc pe firul istoriei și află că o altă boală de proporții epice făcea ravagii acum 500 de ani.
Imaginați-vă că în zece ani, opt din fiecare zece oameni pe care îi cunoașteți vor muri: familii nimicite, copii pierduți, comunități întregi devastate, imposibilitatea de a avea grijă de cei dragi pentru că tu însuți ești bolnav. Cam acesta a fost tabloul.
Timp de 200 de ani, Imperiul Aztec a dăinuit într-un peisaj neprietenos, mlăștinos. Și cu toate acestea, aztecii au fost una dintre cele mai avansate civilizații ale acelui timp. Nu aveau acces la fier sau bronz, dar au folosit în mod ingenios piatra și cuprul și au făcut instrumente performante din stuf sau os. Înțelegeau matematica, foloseau un calendar cu 365 de zile și au fost una dintre primele culturi ale lumii care cereau ca toți copiii să primească educație. Și atunci, ce s-a întâmplat cu aztecii?
Ce înseamnă „cocoliztli”
Dispariția masivă a aztecilor, în anul 1545, o catastrofă pe care acest popor amerindian o numește „cocoliztli”, ar fi fost provocată de o bacterie, sunt de părere unii oameni de știință, dar opinia nu este împărtășită în unanimitate de comunitatea științifică.
În urmă cu câțiva ani, oamenii de știință au extras ADN din dinții a 29 de schelete care erau îngropate într-un cimitir aztec din sudul Mexicului, iar acesta a relevat urme de Salmonella enterica. Este o bacterie ce poate declanșa febra tifoidă (salmoneloză).
Scheletele au fost descoperite în situl arheologic Teposcolula-Yucundaa, un cimitir care ar fi apărut ca urmare a unei epidemii ce a lovit Mexicul către anii 1545-1550.
Ipoteza ca salmonella să fi fost la originea acestei epidemii care a decimat populația aztecă este dezbătută de mai mult timp.
Dar și rujeola și ciuma bubonică au fost considerate alte potențiale cauze ale acestei tragedii ce a nimicit 80 la sută din populația aztecă.
În limba nahuatl, „cocoliztli” înseamnă „molimă”.
Există peste 2500 serotipuri de Salmonella, dar cele mai periculoase sunt infecțiile cu Salmonella Typhi și Paratyphi (febra tifoidă).
Bacteria Salmonella trăiește în tractul intestinal al animalelor infectate și la om și poate contamina o varietate de alimente, cum ar fi carne, ouă, lapte, fructe de mare, legume, fructe.
Tipul de salmonella care i-ar fi ucis pe azteci nu este același cu cel care se întâlnește relativ frecvent în zilele noastre în fabricile de procesare a cărnii, de exemplu. Este un subtip numit Paratyphi C, similar cu un tip rar întâlnit, care are o mortalitate de 10 până la 15 la sută și care produce o febră aproape identică cu cea tifoidă (febra enterică).
În 1545, aztecii au început să sufere de febră mare, dureri de cap, hemoragii ale ochilor, gurii, nasului și în general mureau în trei-patru zile. Această „cocoliztli” era însă doar una dintre numeroasele epidemii care au devastat zona Mexicului după sosirea europenilor, dar a fost una dintre cele mai devastatoare din istorie.
Cu doar două decenii înainte, variola lua între 5 și 8 milioane de vieți umane. Iar peste alte două decenii, la sfârșitul anilor 1570, încă o epidemie omora jumătate din populația rămasă.
Asediul germenilor
Dacă cea mai mare parte a epidemiilor care au devastat America în epoca modernă au fost rezultatul unor boli infecțioase introduse de europeni, oamenii de știință nu sunt foarte siguri că așa au stat lucrurile și cu salmonella. Totuși, sunt unele indicii în acest sens. Niciun fel de urme ale acestei bacterii nu au fost depistate în ADN-ul aztecilor morți înainte de sosirea conchistadorilor, în timp ce urme semnificative de Salmonella enterica au fost depistate la cei care au murit după sosirea spaniolilor. Iar această bacterie era deja prezentă în Europa înainte de căderea Imperiului Aztec.
„Știm că au fost o serie de epidemii grave de-a lungul întregului secol XVI. Dar salmonella nu este singura vinovată de dispariția societății aztece. Autorii acestei analize au stabilit ei înșiși originea acestei epidemii ca fiind în jurul anului 1545, în timp ce cucerirea și distrugerea aztecilor au avut loc în 1519-1521, adică cu 25 de ani mai devreme”, susține Michael E. Smith, specialist de la Universitatea din Arizona.
Problema atunci când încerci să diagnostichezi o boală după atâția ani este că, în fapt, este imposibil să cunoști cu adevărat întregul tablou clinic. Cel mai bun lucru pe care îl pot face cercetătorii este să spună că au găsit salmonella în dantura acestor oameni care au murit cam în același timp când ar fi fost epidemia, dar nu pot spune cu siguranță că salmonella este de fapt cea care i-a ucis.
Există o dorință firească de a găsi o singură cauză pentru evenimente și de încerca să explici o tragedie, să înțelegi ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar asemenea rate uriașe de ale mortalității nu au fost determinate de o singură - fie ea și devastatoare - epidemie, spun alți oameni de știință.
O asemenea rată a mortalității arată că oamenii nu aveau imunitate la bolile europene și că sub colonialism au avut de înfruntat diverși germeni, val după val - gripă, tifos, rujeolă, variolă și aproape sigur febră enterică (tifoidă).
Majoritatea epidemiilor au avut tendința să apară în vremuri de foamete și secetă și au fost agravate de politicile coloniale care îngrămădeau populațiile indigene în așezări aglomerate mai ușor de administrat. Deja epuizați și trăind în locuri înghesuite, fără a ști leacuri pentru a face față noilor boli, populațiile indigene au murit pe capete. Călugărul franciscan Bernardino de Sahagun scria despre epidemia din 1545: „Oamenii bolnavi nu mai puteau merge, nu se mai puteau mișca, nu se mai puteau întoarce. Când se întorceau, țipau. Pustulele care îi acopereau le cauzau o mare durere. Mulți au murit din cauza lor, alții au murit pur și simplu de foame, pentru că nimeni nu mai putea avea grijă de ceilalți”.
Redactor: Luana Păvălucă
