Remus Borza: Europa după Merkel

Angela Merkel a anunţat că nu va mai candida pentru postul de preşedinte al CDU în alegerile interne de pe 8 decembrie, urmând ca, în 2021, odată cu terminarea mandatului de cancelar, să se retragă definitiv din politică, scrie deputatul independent Remus Borza.

Remus Borza: Spuneam încă din octombrie 2017, odată cu alegerile parlamentare din Germania, că este începutul sfârșitului pentru Merkel. După patru luni de negocieri foarte dure cu social-democrații, a încropit in extremis o majoritate. La investitura Cabinetului, a obținut 364 de voturi, cu doar nouă mai multe decât minimul de 355 de voturi de care avea nevoie, în condițiile în care coaliția de guvernare dispune de 399 de mandate. Asta înseamnă că 35 de parlamentari, atât din propriul partid, cât și din partea social-democraților lui Schulz nu i-au dat votul de încredere. Acesta a fost primul semn de îngrijorare sub aspectul solidității coaliției și al sprijinului de care se bucura Merkel.

Decizia lui Merkel de a se retrage de la șefia CDU are legătură și cu rezultatul dezamăgitor înregistrat de partid la scrutinul regional de acum două săptămâni. Atât CDU, cât și CSU au pierdut în jur de 10 procente, însă își păstrează o majoritate relativă,in condițiile in care in anumite landuri au avut o majoritate absoluta in ultimii 30 ani. Azi,vorbim de o coaliție fragilă care și-a consumat rezerva de combustibil. Să nu uităm, totuși, că Angela Merkel este cancelarul Germaniei din 2005, fiind cel mai longeviv șef de guvern din Europa. În ultimii 2 ani începuse să se observe o oarecare uzură care i-a afectat autoritatea, credibilitatea și carisma, atât în plan intern, cât și extern. Fiind un politician cu o vastă experiență politică, era conștientă de riscul de a nu-și duce la bun sfârșit și cel de-al patrulea mandat. Raportat la evoluțiile politice interne și internaționale, în funcție și de rezultatul alegerilor pentru șefia CDU, există riscul – din ce în ce mai mare – ca Merkel să fie nevoită să renunțe și la funcția de cancelar al Germaniei, chiar în 2019. Se vor încheia 20 de ani de merkelianism în politica europeană, caracterizat de stabilitate, echilibru și predictibilitate. Cancelarul german a militat, în tot acest acest interval de timp, pentru integrare, visul lui Merkel fiind o Europă federativă, după modelul SUA. Odată cu ieșirea din prim planul politicii europene, acest vis s-ar putea să se năruie. În prima parte a lui 2019, se va produce inevitabilul. Ieșirea Marii Britanii din UE. Curentele eurosceptice, suveraniste, naționaliste și populiste sunt pe un trend crescător în Europa. Vezi cazul Italiei, Greciei, Cehiei, Ungariei, Poloniei, Austriei. Și în Germania, AFD, partid de extremă dreapta, este cotat cu 20% în intențiile de vot. Este greu, dacă nu imposibil, să vorbim de coeziune, unitate și mai multă integrare într-o Europă a națiunilor, într-o Europă în criză de identitate, într-o Europă atât de eterogenă, chiar antagonică din punct de vedere social, istoric, cultural și ideologic. 2020 va marca un astfel de moment critic pentru construcția europeană. Aniversarea, pentru unii, comemorarea, pentru alții, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care a desenat harta Europei actuale, dând satisfacție unor națiuni, dar creând frustrări altora care au generat și întreținut curente revizioniste, ce se vor manifesta extrem de violent în 2019 și 2020.

Doamna de fier a Europei, predare de ștafetă

Intr-o ceremonie organizată în mai, în istorica sală a încoronării din Primăria Aachen, Merkel i-a înmânat președintelui Macron prestigiosul premiu Charlemagne. Acesta se acordă unor personalități sau instituții care au contribuit decisiv la unitatea Europei. Și Merkel a primit acest premiu în 2008. A existat o anumită simbolistică la acea festivitate, o predare de ștafetă de la doamna de fier a Europei la mai tânărul, carismaticul, energeticul și vizionarul Macron. Construcția Uniunii Europene a fost modelată și coordonată de acest tandem franco-german. De unul singur, cu tot șarmul lui irezistibil, Macron va eșua în acest proiect comun. În curând, vom vorbi de Uniunea Europeană la timpul trecut.

Lupta pentru succesiune

In lupta pentru succesiune la președinția CDU vor mai apărea nume noi.Deocamdata,candidatul cel mai bine clasat este Annegret Kramp-Karrenbauer. Încă de la momentul alegerii ei în funcția de secretar general al Uniunii Creştin-Democrate (CDU), în urmă cu șapte luni, spuneam că ea este, de fapt, succesoarea lui Merkel și favorita acesteia din urmă. Ministrul german al Sănătăţii, Jens Spahn, un homosexual declarat și un critic al lui Merkel, s-a înscris deja în cursă. Deşi a părăsit scena politică în urmă cu 18 ani, când a pierdut competiția cu Angela Merkel pentru președinția CDU, Friedrich Merz vrea, în decembrie, să își ia revanșa. Merz este președintele filialei germane al grupului financiar american Black Rock, cel mai mare fond de investiții din lume. Mai mult decât atât, are o foarte bună relație cu administrația americană și cu „Wall Street”, ceea ce poate să reprezintă un mare avantaj și sprijin pentru Merz, având în vedere deteriorarea relațiilor germano-americane după câștigarea alegerilor prezidențiale de către Trump.

Decizia lui Merkel, efect pentru Iohannis?

Revenind în actualitatea politică românească, Klaus Iohannis e în relații bune, nu doar,cu Angela Merkel, ci și cu actualul secretar general al Comisiei Europene, germanul Martin Selmayr, fostul șef de cabinet al lui Jean-Claude Juncker. Și cu comisarul european Oettinger, un apropiat al doamnei Merkel, Iohannis are o relație bună. Indiscutabil, indiferent cine ar fi cancelar, va exista o susținere aproape totală și necondiționată pentru Iohannis, care este etnic german. Motiv pentru care nu văd o problemă pentru Iohannis plecarea sau rămânerea lui Merkel în funcția de cancelar al Germaniei. Din perspectiva unui nou mandat la Cotroceni, toate cancelariile europene îl susțin pe Johannis. Trebuie sa mai vrea și grivei. Dar vorba lui Stalin, contează cine numără nu cine voteaza.

Sursa: remusborza.ro