Șrapnel. Ce este și cine l-a inventat

Săptămâna aceasta a început sub semnul nefast al violenței. O explozie a avut loc, luni după-amiază, în metroul din Sankt-Petersburg. Bilanțul: 14 morți și aproape 50 de răniți. În haosul informațional care a urmat, agențiile de presă ruse au transmis că în atentat ar fi fost folosit șrapnel și de aici numărul mare de răniți. Ulterior, autoritățile au spus că a fost un kamikaze. Nu se știe însă ce fel de mecanism exploziv improvizat a folosit. 

Ce este șrapnelul? Nimic altceva decât o bombă perfidă, destinată să mutileze. Este, practic, un „obuz umplut cu gloanțe”, care a folosit pe scară largă în timpul Primului Război Mondial. Inventatorul său este nimeni altul decât Henry...Shrapnel (3 iunie 1761 – 13 martie 1842), un fost ofițer din armata britanică a secolelor XVIII-XIX.

În 1784, când era locotenent în artileria regală britanică, a perfecționat, pe cheltuiala lui, o muniție pe care o va numi „cutia sferică”. Era vorba despre un cilindru care avea o încărcătură ce exploda în aer pentru a face cât mai multe victime. Când armata britanică a adoptat în cele din urmă această armă, în 1803, ghiuleaua a fost botezată imediat cu numele inventatorului ei: șrapnel.

În acea vreme, artileria folosea ghiulele pentru a se apăra de atacurile infanteriei sau ale cavaleriei. În loc de un proiectil se încărca tunul cu o carcasă metalică umplută cu bile de fier sau de plumb. În momentul tirului, carcasa se deschidea în interiorul tunului, producând un efect asemănător cu cel al unei enorme puști cu alice mari. Sfera metalică avea un efect mortal pe o distanță de 300 de metri, chiar dacă, la distanța maximă, densitatea proiectilelor se reducea simțitor.

Inovația lui Shrapnel a constat în faptul că a combinat efectul multiproiectil al salvei cu efectul de explozie întârziat, astfel încât efectul era dus pe o rază mai mare. Obuzul său consta într-un cilindru gol din fontă, umplută cu un amestec de bile și praf de pușcă și un detonator rudimentar. Dacă tirul era corect reglat, obuzul se deschidea fie în fața, fie deasupra țintei și elibera conținutul de proiectile, care își continuau cursa cu viteza reziduală a obuzului.

În acest fel, invenția lui Shrapnel mărea raza de eficiență a ghiulelei de la 300 la 1.000 de metri. În 1852, guvernul britanic i-a denumit oficial bomba drept „șrapnel”.

Totuși, numele de șrapnel este folosit adesea în zilele noastre în mod greșit pentru a denumi mici fragmente proiectate de o explozie, indiferent de originea ei.

Sursă de poluare importantă

La începutul Primului Război Mondial, obuzul cu șrapnel a fost folosit intens de toți beligeranții, pentru a lovi trupele care avansau în masă, în câmp deschis.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, obuzele cu șrapnel nu au mai fost atât de folosite. Ultimele, de calibru 60, au fost trase de armata britanică în Birmania în 1943. Apoi marina imperială japoneză a pus la punct o muniție prin care combina șrapnelul cu obuzele incendiare. S-au numit „sanshiki”.

La rândul lor, germanii le-au folosit sub formă de mine antipersonal. Dincolo de pagubele umane și materiale pe care le producea o astfel de muniție, obuzul cu șrapnel a fost o sursă importantă și durabilă de poluare a aerului și a solului, pentru că șrapnelul conținea mercur și plumb, două produse cu precădere neurotoxice și non-biodegradabile.