Elena Kostyuchenko este una dintre cele trei jurnaliste ruse care au fost otrăvite din cauza opiniilor critice față de regimul de la Moscova. Elena Kostyuchenko s-a dus pe frontul din Ucraina în primele zile ale invaziei și a relatat despre crimele de război pe care armata rusă le comitea acolo. Novaya Gazeta a fost forțată să elimine toate articolele scrise de ea, iar jurnalista nu s-a mai întors în Rusia, deoarece se temea pentru siguranța ei. S-a mutat în Germania. În timp a constatat că se simțea tot mai rău, așa că a devenit evident că fusese otrăvită. Ea a povestit ce i s-a întâmplat și a transmis mesajul: "Nu vom fi în siguranță până când regimul politic nu se va schimba în Rusia". De asemenea, ea a spus că a ales să scrie despre ce i s-a întâmplat, deoarece vrea să trăiască.
„Am amânat mult timp scrierea acestui text. Încă este revoltător și înfricoșător. Nu pot scrie despre tot ce știu, deoarece trebuie să protejez oamenii care mi-au salvat viața.
Pe 24 februarie 2022, țara mea a invadat Ucraina. În acea zi, am plecat în Ucraina cu o misiune de la Novaya Gazeta, ziarul la care lucrasem în ultimii 17 ani.
Am trecut granița polono-ucraineană în noaptea dinainte de 26 februarie (2022 – n.r). În următoarele patru săptămâni, datorită ajutorului incredibil al ucrainenilor, am realizat patru reportaje: de la graniță, apoi de la Odesa, Nikolaev și Herson.
Herson era sub ocupație. Ca să ajung acolo și să ies din oraș a trebuit să trec de două ori prima linie. La acea vreme, armata rusă răpea și tortura oameni în Herson. Am putut să îi găsesc pe oamenii care au îndurat torturile acelea. Comparând mărturiile lor cu ce am constatat eu pe teren, am găsit locul în care fuseseră deținuți. Era un fost centru de detenție situat pe strada Teploenerhetykiv 3. De asemenea, am reușit să aflu numele a 44 de victime care fuseseră răpite și să aflu cum au fost răpite. Am publicat reportajul și am predat informațiile despre răpiri la Parchetul Ucrainei.
Următorul oraș în care am mers a fost Mariupol. Mariupol încă încerca să se apere. Au fost lupte grele. Ar trece multe zile fără un coridor umanitar deschis. Singurul drum de acces uneori circulabil trecea prin Zaporojie. A fost atacat în mod regulat, iar punctele de control rusești începeau să apară pe parcurs pe măsură ce te apropiai de Mariupol. Totuși, oamenii care încercau să-și salveze familiile dintr-un oraș care era distrus au folosit acel drum aproape zilnic. Voluntarii au lucrat pentru a organiza convoaie, iar eu am mers cu ei. Am ajuns în Zaporojie în 28 martie. În timp ce așteptam la punctul de control (unde membrii apărării teritoriale îmi verificau pașaportul și acreditările de presă), am primit o serie de mesaje de la prietenii mei: „Nenorociți”, „Stai acolo, ” „Anunță-mă dacă ai nevoie de ajutor”, am citit. Așa am aflat că Novaya Gazeta și-a suspendat activitatea. După ce a primit cel de-al doilea avertisment de la cenzorul de stat (Roskomnadzor) într-un an, ziarul era în pericol să-și piardă licența. Mă așteptam la asta încă de la începutul invaziei, dar nu mi-am dat seama că o să doară atât de tare.
„Nu te vor reține. Te vor ucide. S-a decis totul”
M-am hotărât să merg oricum la Mariupol și să public textul. În 29 martie m-am întâlnit cu voluntari și cu unii dintre oamenii care mergeau la Mariupol pentru a încerca să-i salveze pe cei dragi. Am găsit pe cineva care era dispus să mă ia în mașina lui, în ciuda pașaportului meu rusesc. Am convenit să plecăm pe 31 martie. Cu o zi înainte de data plecării, eram la hotel, încercând să mă odihnesc, când a sunat unul dintre colegii mei din Novaya și a întrebat dacă merg la Mariupol. Acest lucru m-a surprins: doar doi oameni de la Novaya știau că voi merge acolo: redactorul-șef Dmitri Muratov și editorul meu Olga Bobrova. I-am spus că voi merge acolo. Ea a spus: „Am aflat de la sursele mele că oamenii lui Kadîrov au primit ordin să te găsească. Oamenii lui Kadîrov au participat activ la asediul orașului Mariupol. Au stat și la punctele de control din afara orașului. Știam asta. Dar colegul meu a spus: „Nu te vor reține. Te vor ucide. S-a decis totul.” „Nu cred”, am spus. Ea mi-a spus: „Le-am spus și eu că nu cred. Tocmai mi-au transmis o înregistrare audio în care discutai despre această călătorie la Mariupol cu cineva. Ți-am recunoscut vocea.”
Când a închis, m-am așezat pe pat. Mintea mea era goală. Patruzeci de minute mai târziu, sursa mea de la serviciile de informații militare ale Ucrainei m-a sunat și mi-a spus: „Avem informații despre un plan de ucidere a unui jurnalist Novaya Gazeta în Ucraina. Descrierea ta a fost trimisă la fiecare punct de control rusesc.”
O oră mai târziu, am primit un telefon de la Muratov, care mi-a spus: „Nu poți să mergi la Mariupol. Trebuie să pleci acum din Ucraina”.
A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Novaya. Procurorul general rus și Roskomnadzor au cerut ca Novaya să-mi elimine de pe site reportajele din Ucraina, iar Novaya a cedat amenințărilor. Am izbucnit în plâns și nu m-am putut opri, iar apoi am fost cuprinsă de furie.
Am încercat să găsesc o nouă modalitate de a ajunge la Mariupol evitând în același timp punctele de control rusești. Dar peste tot erau lupte și nu era nici un drum în afară de cel care trecea prin Zaporojie. Pe acel drum mă așteptau.
Am plecat din Ucraina cu o noapte înainte de 2 aprilie, a povestit jurnalista, citată de site-ul de investigație Meduza.
Ea a povestit că în 28 aprilie a fost sunată de redactorul-șef Dmitri Muratov care i-a spus: „Știu că vrei să mergi acasă. Dar nu te poți întoarce în Rusia. Te-ar ucide aici.”.
La sfârșitul lunii septembrie, Elena l-a sunat pe Muratov, cerându-i să verifice dacă se poate întoarce în Rusia, iar după câteva zile el a sunat-o înapoi și i-a spus: „Nu. Nu. Și încă o dată: Nu.”
„Am închiriat un apartament în Berlin. 29 septembrie a fost prima mea zi de muncă la Meduza. Hotărâsem că prima mea anchetă pe teren să fie în Iran. Am mai fost acolo și știam cum să lucrez acolo. Mi-am găsit niște ajutoare în țară, mi-am luat viză și mi-am cumpărat niște haine. M-am gândit că după Iran să mă întorc în Ucraina. Meduza mi-a cerut să solicit o viză ucraineană înainte de a pleca în Iran”, a relatat Elena Kostyuchenko, care a început să caute pe cineva care să o ajute în acest sens. Și-a stabilit o întâlnire la consulatul din München.
„Oricât de impardonabil este, mi-am stabilit întâlnirea la München prin Facebook Messenger. Știam foarte bine că acest lucru nu era considerat un mesager sigur, dar mă aflam în Germania, nu în Rusia și nu mi-a trecut nici măcar un gând despre măsurile de securitate de bază pe care le știam de ani de zile. Am plecat spre Munchen pe 17 octombrie, seara, luând un tren de noapte. Am călătorit la clasa economică, m-am ghemuit pe scaun și am adormit.
„Când trenul a ajuns în gară, mi-am dat seama că nu știam cum să ajung acasă”
Dimineață am ajuns la Munchen. M-am dus la o prietenă și am încercat să dorm înainte să merg la consulat. Odată ajunsă acolo, personalul m-a întrebat ce am de gând să fac în Ucraina. Mi-au acceptat actele, dar nu mi-au putut elibera viza pe loc pentru că sistemul lor informativ nu funcționa. A trebui să mă întorc a doua oară.
Prietena mea m-a luat de la consulat și ne-am dus la prânz. Ne-am așezat la o terasă și diferiți prieteni ai ei, un bărbat și două femei, s-au oprit la masa noastră de două ori înainte să terminăm de mâncat. Ce oraș mic este Munchen, m-am gândit: toți cei de acolo păreau să se cunoască. Nu mă gândeam la nimic în afară de viza mea. Șansa de a o obține era mică, dar poate că totul va funcționa.
Aceeași prietenă m-a dus la gară. Când ne-am apropiat, ea mi-a spus: „Știi, nu miroși bine. O să caut niște deodorant.” Dar nu a găsit. Îmi amintesc că am fost surprinsă de ce a spus, pentru că ea era o persoană plină de tact și nu ar fi spus nimic decât dacă aș fi mirosit îngrozitor.
În tren, mi-am găsit locul și am mers direct la toaletă. Am luat niște prosoape de hârtie și am început să mă șterg peste tot. Eram foarte transpirată. M-am întors la locul meu și am început să corectez manuscrisul cărții mele. După un timp, mi-am dat seama că reciteam același paragraf iar și iar. Mă durea capul. Asta a fost la trei săptămâni după ce am avut Covid și mi-am făcut griji că s-ar putea să mă fi îmbolnăvit din nou. Am sunat-o pe Yana și i-am spus că mă simt rău. „Sper să nu fie Covid”, i-am spus, „altfel cum o să merg în Iran?”
Apoi am încercat să mă întorc la corecturi, dar durerea de cap s-a agravat. Când trenul a ajuns în gară, mi-am dat seama că nu știam cum să ajung acasă. Odată ajunsă în apartament, m-am culcat direct, sperând că mă voi simți mai bine după un pui de somn. În schimb, m-am trezit simțindu-mă mai rău. Ceea ce m-a trezit a fost o durere ciudată în abdomen. Camera părea să se învârte în jurul meu și am devenit mai greață cu fiecare întorsătură. Am reușit să merg la baie și am vomitat.
Am scris mesaje către Iran și am plâns. Avea să fie prima mea misiune la o nouă slujbă, iar acum asta, m-am gândit. (...)
Ce au arătat analizele de sânge
Când locuiești în Berlin, nu este ușor să mergi să vezi un medic chiar când ai nevoie. Prima mea programare a avut loc la 10 zile după ce m-am îmbolnăvit, pe 28 octombrie. ”, a povestit Elena.
La clinică a făcut teste de sânge și o ecografie. Pentru că testele de sânge indicau o problemă, a fost trimisă la un alt specialist, care a spus că ar putea fi un tip de hepatită virală. Dar testul pentru hepatită a ieșit negativ.
Jurnalista a făcut noi teste, iar la un moment dat, unul din medici a întrebat-o dacă e posibil să fi fost otrăvită. I s-a părut imposibil.
În 12 decembrie a fost din nou la medic, unde medicul care i-a verificat analizele i-a spus că este posibil să fi fost otrăvită.
„În Germania, dacă bănuiești că ai fost otrăvit și vrei să faci o analiză toxicologică trebuie să contactezi poliția. Am luat legătura cu poliția și am primit trimitere la spital. Detectivii m-au însoțit până la clinică, unde m-au interogat pe mine și pe medici. Prima audiere a durat nouă ore. Detectivii au vrut să știe totul: la ce lucrasem, la ce plănuiam să lucrez, cine erau contactele mele din Ucraina și cu care dintre colegii mei am ținut legătura. Tot ce s-a întâmplat în 17 și 18 octombrie a trebuit să fie reconstruit minut cu minut.
Apartamentul și bunurile mele au fost verificate pentru radiații. Hainele pe care le purtasem la München au fost luate. Detectivii mi-au spus că trebuie să respect regulile de siguranță. „Mutați-vă într-un alt apartament. Folosiți mai multe rute pentru a ajunge acasă. Nu vă plimbați de la o adresă la alta, coborâți din mașină la un bloc distanță de destinație. Purtați ochelari de soare când sunteți afară.”
În 2 mai, jurnalista a fost informată de procurorii din Berlin că dosarul deschis în legătură cu tentativa mea de omor a fost închis. Detectivii nu au putut stabili „nici un indiciu” că am fost otrăvit, deoarece „testele de sânge disponibile nu indică în mod clar otrăvire”.
„Scriu, pentru că vreau să trăiesc”
Totuși, medicii care au vorbit cu The Insider au spus că cea mai probabilă cauză a simptomelor mele a fost otrăvirea cu un compus organic clorurat. Jurnalista a transmis această informație poliției, care a redeschis dosarul în 21 iulie.
„În câteva săptămâni, noua mea carte va fi lansată. În ea, scriu despre calea Rusiei către fascism. Cartea va fi lansată în mai multe limbi. Detectivii de poliție cred că i-a putea motiva pe oamenii care au încercat să mă omoare în Ucraina și, eventual, în Germania, să facă o altă încercare.
Dar vreau să trăiesc — și de aceea scriu acest text.
De asemenea, vreau ca colegii mei, prietenii mei, activiștii politici și refugiații care sunt acum în străinătate să-și amintească să fie atenți. Mai atenți decât am fost eu. Nu suntem în siguranță și nu vom fi niciodată în siguranță până când regimul politic se va schimba în Rusia. Munca noastră este cea care îi grăbește sfârșitul, dar regimul se va apăra.
Dacă vă simțiți rău brusc, nu excludeți posibilitatea otrăvirii și spuneți și medicilor despre asta”, este mesajul transmis de Elena Kostyuchenko.
Editor : G.M.
