Cum să prăduiești o țară cu ajutorul generalilor

Primul mandat al lui Nicolas Maduro a stat sub semnul garanției simbolice a lui Hugo Chavez. Însă, după șase ani, vraja populismului chavist s-a dovedit sterilă în cazul urmașului său politic, care a aruncat Venezuela direct în prăpastie.

Într-un interviu, Jason Marczak, expert în politici latino-amerciane al Atlantic Council, rezumă foarte bine din două tușe situația actuală din Venezuela. Maduro nu are legitimitate, dar are puterea pe mână, garantată încă de loialitatea tancurilor. Guaido, președintele interimar, are legitimitatea de partea sa, dar nu are puterea militară. Maduro controlează aparatul instituțional, cu excepția parlamentului. Guaido controlează parlamentul și strada. De asemenea, și factorul constituțional este în avantajul său.

Până acum se disting trei ași pe masa lui Guaido: 1) suportul popular; 2) suportul Statelor Unite, care încearcă să imprime o emulație diplomatică a Occidentului în jurul său, prin recunoașterea cât mai largă a președinției interimare în rândul comunității internaționale (poate chiar o „rebeliune” anti-Maduro a ambasadelor venezuelene din UE); 3) Grupul de la Lima, creat în 2017 tocmai pentru a găsi o soluție pașnică la criza umanitară a Venezuelei – acest grup de 12 țări (Argentina, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Guatemala, Honduras, Mexic, Panama, Paraguay și Peru), nu tocmai omogen în intenții, a așezat terenul pe care acum se poate forța, cu scut internațional, prăbușirea regimului Maduro.

De cealaltă parte, regimul Maduro nu dispune doar de paza armatei, ci și de o garnitură paramilitară infiltrată pe străzi – Colectivos, organizații fidele partidului socialist și care au căpătat voltă în timpul Revoluției Bolivariene a lui Hugo Chavez, devenind peste timp un soi de batalioane-fantomă ale lui Nicolas Maduro.

De la JFK, la Trump

Fără epoleții unei junte, chavismul ar fi fost greu de implementat în Venezuela și cu siguranță nu s-ar fi transformat într-un cult milenarist. Întreaga hipercentralizarea a economiei din anii de apogeu ai lui Chavez, dublată de rețelele masive extinse pe piața neagră, nu s-ar fi putut menține la putere fără folosirea armatei drept o pârghie defensivă în exploatarea resurselor și în menținerea relațiilor clientelare cu principalul aliat (și maestru păpușar cândva) al Venezuelei în America Latină, Cuba.

Și aici ajungem la interesul istoric „instinctiv” al SUA în deznodământul nebuniei venezuelene. Washingtonul împușcă doi iepuri dintr-un foc. Fiindcă Venezuela și Cuba vin la pachet. Amantlâcul politic dintre Chavez și Fidel Castro, osificat în decenii de prăduire economică travestită în industrializare accelerată și gangsterism totalitar, a plătit și prețul unor interdependențe între cele două țări.

Odată picat regimul Maduro, Cuba se va vedea obligată să își schimbe drastic atitudinea față de „dușmanul imperialist” (situație în care Jair Bolsonaro, președintele Braziliei, se va găsi într-un rol de fixeur în regiune, dar asta e altă poveste). 

Oricât de hulit ar fi Trump în mainstream-ul progresist, ceea ce încearcă acum administrația sa, ghidată de „uliul” John Bolton, ar putea fi, dacă va ieși cum trebuie, o mică-mare victorie istorică: repararea unei erori fatale a lui Kennedy care a dus la satelizarea sovietică a Cubei în proximitatea caraibiană (apele Doctrinei Monroe) a Statelor Unite și, apoi, la preschimbarea ei în exportator de revoluții staliniste în America de Sud.

Să ne teleportăm în 1962, luându-l ca ghid pe istoricul Paul Johnson. În a sa O istorie a lumii moderne, istoricul american ne oferă un raport aproape detectivistic a ceea ce a însemnat, după ce palpitațiile de blockbuster s-au liniștit, alegerea făcută de Kennedy pentru a a stopa tăvălugul crizei rachetelor din Cuba, care ar fi putut degenera într-un război nuclear între SUA și URSS. Victoria lui JFK a fost în primul rând una de PR, într-o mare de aplauze, în timp ce Hrușciov, oponentul din epocă, a câștigat partida pe termen lung, însă sub privirile încărcate de reproș ale tovarășilor din Prezidiul sovietic, cărora le servise motivul de aur pentru a-i plănui mazilirea. 

Rachetele strategice ale URSS se apropiau de Cuba. Washingtonul era prins între ciocan și nicovală: dacă ar fi inițiat un atac aerian asupra navelor sovietice, ar fi riscat escaladarea situației într-un conflict nuclear. Totul atârna de-un fir de ață. Atunci, JFK a hotărât să-i dea un ultimatum lui Hrușciov să se retragă de pe muchia cuțitului.

„La 22 octombrie, toate echipajele americane de artilerie grea au fost puse în «alertă maximă». Vreo opt sute de avioane B47, 550 de B52 și șaptezeci de B58 erau pregătite și înarmate pentru decolare imediată din pozițiile de dispersare. Deasupra Atlanticului se aflau nouăzeci de avioane B52 care transportau bombe de mai multe megatone. Au fost activate focoasele a o sută de rachete Atlas, cincizeci Titan și douăsprezece Minuteman, precum și încărcăturile explozibile de pe transportoare, submarine și bazele americane din străinătate. Toate comandamentele se aflau în starea Defcon-2, cea mai amplă stare de alertă după războiul însuși. Robert Kennedy vorbea despre «60 de milioane de americani uciși și tot atâția sau mai mulți ruși». Hrușciov însuși pretindea că în disputele cu proprii militari avertiza asupra «morții a 500 de milioane de ființe omenești». Și-a asumat un risc enorm (Hrușciov – n.r.), dar s-a retras de pe marginea prăpastiei când a fost prins în propria-i cacealma. Castro, care nu fusese consultat în privința retragerii, a fost furios când a aflat vestea. După spusele lui Che Guevara, aflat la fața locului, a înjurat, a izbit în pereți și a spart o oglindă. După mai bine de un deceniu însă, el i-a spus lui George McGovern: «Aș fi adoptat o linie mai dură decât Hrușciov. Am fost furios când a acceptat compromisul. Dar Hrușciov era mai bătrân și mai înțelept. Îmi dau seama, privind în urmă, că a încheiat cu Kennedy acordul care trebuia. Dacă ar fi prevalat poziția mea, ar fi putut avea loc un război cumplit»”, scrie Paul Johnson.

Hidra Castro-Chavez

Ceea ce încă nu observa Castro în focul evenimentelor, ne spune Paul Johnson, era cadoul imens de securitate pe care i-l făcuse Hrușciov. În primul rând, îi oferise acum o Cubă înarmată. În al doilea rând, în negocierile purtate pe fondul numărătorii inverse, Hrușciov primise de la JFK promisiunea că nu va invada Cuba, dându-și astfel consimțământul la continuarea unui regim comunist la Havana, în „alianța militară deschisă cu Rusia sovietică”.

„În chestiunea practică a Cubei și securității caraibiene, Kennedy a pierdut criza rachetelor. A fost o înfrângere americană: cea mai cruntă pe care o suferise până atunci în războiul rece”, subliniază istoricul. 

Kennedy ratase esențialul: să forțeze impunerea neutralității Cubei, o Cubă finlandizată. 

Ei bine, la acea dată, SUA nu bănuiau că Fidel Castro avea să construiască o alianță siameză cu Venezuela lui Hugo Chavez.

O alianță a petrolului – mai ales după 2002, când Chavez și-a supus sectorul petrolier în întregime. O alianță a drogurilor – generalii lui Chavez aveau să se implice în afacerile cu narcotice din anii 1980, atât de adânc prinși în caracatiță, încât erau deja considerați un cartel, Cartel de los soles (activ și astăzi), iar Castro avea să introducă o curea de transmisie a crimei organizate cubaneze pe teritoriul Venezuelei, un fel de sistem cash&carry al narcoticelor la granița Columbiei răvășite de Cartelul Cali. O alianță a fascinației – după tentativa eșuată de lovitură de stat din 1992, Hugo Chavez a fugit în Cuba, unde Castro, adulmecându-i potențialul de lider revoluționar din siajul carismei lui Simon Bolivar, a decis să îl ia sub aripa lui protectoare, mai ales că aveau și multe similitudini biografice, detaliu care a sporit „afinitățile elective” dintre cei doi. O alianță a gherilelor – care trebuiau în special să-i țină sub control pe rebelii FARC din jungla Columbiei. O alianță a expertizei de securitate – întregul aparat de securitate al Cubei fusese pus la punct de experții KGB, iar Castro se oferise să-i furnizeze lui Chavez în Venezuela același model de organizare internă. 

Criza umanitară din Venezuela este atroce, dar determinismul ei politic se înscrie într-o evoluție liniară a istoriei moderne a Americii de Sud, unde militarismul a constituit în secolul XX cea mai răspândită metodă de legitimitate. Între 1926 și 1960, în America Latină avuseseră loc nu mai puțin de 80 de lovituri militare. Practic, armata devenise principala „știință” în exercițiul schimbării guvernelor. Este greu de închipuit că o astfel de moștenire poate fi edulcorată prin preceptele democratice ale contractului social american, de pildă.

Pe final, niște cifre pentru a completa integrama: a) China, împrumuturi către Venezuela – circa 70 de miliarde de dolari, nu cere returnarea datoriei în bani, ci în barili de petrol; b) Rusia, împrumuturi de 17 miliarde de dolari și 600.000 de tone de grâu (potrivit unor cifre) – primește în schimb, prin Rosneft, licențe cu ghiotura pentru extragerea de gaze și petrol în „joint venture” cu diverse companii „private” de pe devizul regimului Maduro; c) Turcia – importuri de aur din Venezuela la prețuri de dumping.

Venezuela nu e Siria, apropierea geografică și fantomele istoriei o fac sensibilă ca o eprubetă cu nitroglicerină în mâna Washingtonului.