Tragedia din Anzi: Povestea incredibilă a supraviețuitorilor unui dezastru aviatic, care și-au mâncat prietenii ca să nu moară de foame

În 1972, Nando Parrado călătorea cu familia și prietenii săi atunci când avionul lui s-a prăbușit în munții Anzi. Pentru cei 16 supraviețuitori ai acestui dezastru aviatic, au urmat luni de zile de groază, ingeniozitate și sacrificii incredibile, relatează The Guardian.

Tot ceea ce Parrado își mai aduce aminte este un abis adânc și negru și un singur gând recurent: „Sunt mort. Sunt mort. Asta este moartea. Este atât de negru încât asta este moartea.” Au trecut ore, poate zile. Apoi, a venit un gând: „Mi-e sete. Am o nevoie teribilă de apă. Dacă sunt mort, nu-mi poate fi poftă de apă.”

Încetul cu încetul, Parrado a devenit tot mai conștient de mediul înconjurător. De ce era așa de frig? De ce îl durea capul? Apoi, a auzi voci. Parrado și-a deschis ochii.

„Îmi aduc aminte de fețele clare, frumoase ale prietenilor mei”, povestește Parrado. „Și toți mă întrebau: 'Nando, ești OK? Nando, ești OK?' Nu eram OK. 'Avionul s-a prăbușit'.”

Parrado s-a uitat în jurul lui. Era în interiorul fuzelajului distrus care se rostogolise pe o parte. Daunele erau catastrofale: conducte și cabluri expuse, metale strivite, plastic rupt și resturi împrăștiate peste tot.

Și-a pus mâna la tâmplă, părul lui era plin de sânge închegat și fragmente de os. Prietenul lui, Roberto Canessa, i-a explicat că avionul cu care călătoreau s-a izbit de munte cu trei zile în urmă și Parrado a rămas inconștient tot acest timp. Parrado s-a gândit imediat la mama și sora lui, Eugenia și Susy.

„Mi-au spus: 'Nando, mama ta a murit. Panchito e mort.'” Francisco „Panchito” Abal era prietenul său cel mai bun. L-a convins pe Parrado să îi cedeze locul de la geam în timpul zborului. „Panchito era fratele meu. Stătea două sau trei zile pe săptămână în casa mea, folosea hainele mele.” Susy era rănită grav și zăcea pe podeaua avionului lângă cabina pilotului.

„M-am târât unde era sora mea și am luat-o în brațe pe podea. Ea nu se putea mișca. Nu putea vorbi. Nu putea decât să își miște ochii. Își pierduse încălțările în timpul accidentului, iar tălpile ei erau mov. Astea sunt imaginile pe care le am. Am rămas cu ea. Am topit zăpadă cu gura mea și i-am dat apă pentru că nu aveam nimic. Nu aveam pahare.”

Parrado nu a plecat de lângă ea decât în dimineața următoare când a ieșit cu greu afară din rămășițele avionului. Tot ceea ce mai rămăsese din avion se oprise pe versantul unui ghețar.

„O să fie groaznic. Cum o să scăpăm de aici?”

La orizont, înspre est, se vedeau doar vârfurile înzăpezite ale munților și văi abrupte. În toate celelalte direcții, supraviețuitorii accidentului aviatic erau înconjurați de munți.

„Am văzut magnitudinea locului în care ne aflam. Este imensă. Este uriașă. Și am zis: 'La dracu. O să fie groaznic. Cum o să scăpăm de aici? Nu o să ne găsească aici.”

Parrado a avut dreptate – nicio echipă de salvare nu i-a găsit. Dar, în decembrie 1972, la 72 de zile după ce zborul 571 al Forțelor Aeriene Uruguayene a lovit creasta unui munte și s-a prăbușit în Munții Anzi, Parrado și alți 15 pasageri au reușit totuși să scape cu viață.

Este o poveste incredibilă despre supraviețuire. La vremea aceea, presa a botezat povestea drept „Miracolul din Anzi”. Parrado (73 de ani), care locuiește acum în Montevideo, Uruguay, nu vede lucrurile la fel. „Cred că a fost eforul unui grup de tineri care au avut încredere unii în ceilalți dincolo de orice ai putea să îți imaginezi. Și rezultatul este că suntem în viață.”

„Astăzi, nu m-aș apropia sub nicio formă de avionul ăla”, a spus Parrado, amintindu-și condițiile în care el și echipa de rugby Old Christians au zburat. „Un [avion] Fairchild FH0227D, cu motoare foarte slabe, plin de oameni, încărcat la maxim, zburând pe deasupra celor mai înalți munți din America de Sud pe vreme rea. În niciun caz.”

„Am auzit un sunet, ca o implozie. Ca o mașină de Formula 1 care lovește în plin un zid”

Avionul a decolat în ziua de 13 octombrie – o parte dintre coechipierii lui au glumit chiar despre faptul că era o zi cu ghinion. La bord se aflau 45 de persoane – echipa, prieteni, membri de familie și echipajul, precum și o persoană necunoscută grupului care a plătit un bilet ca să poată ajunge la o nuntă.

Zborul direct pe deasupra Anzilor nu era posibil: altitudinea maximă de croazieră a avionului era de 6.858 de metri, iar Aconcagua, cel mai înalt munte din acest lanț muntos, are 6.969 de metri. Așa că au urmat o rută ocolitoare care, însă, nu ar fi trebuit să dureze mai mult de 90 de minute.

La aproximativ o oră după decolare, copilotul fără experiență a calculat greșit poziția avionului, cel mai probabil din cauza norilor sau a curenților de aer. A întors avionul spre nord prea devreme și s-a îndreptat prea mult în interiorul zonei de deasupra munților Anzi. Nerealizând eroare pe care a făcut-o, copilotul a început coborârea pentru a se pregăti să aterizare.

Avionul a intrat într-o zonă de ceață densă. Însoțitorul de bord le-a spus pasagerilor să își pună centurile. Avionul a întâmpinat turbulențe puternice. A dat de un gol de aer și a căzut câteva sute de metri în gol.

Panchito i-a atras atenția lui Parrado și i-a arătat munții care se vedeau foarte aproape de aripa avionului. Parrado își mai aduce aminte doar anumite părți din momentele dinainte de prăbușire: momentul când a realizat că nu ar trebui să fie atât de aproape de munți, câteva țipete, fețele îngrijorate ale mamei și surorii sale.

Avionul a început apoi să urce și să urce și să urce, motoarele uruiau puternic, fuzelajul vibra violent. „Am auzit un sunet, ca o implozie”, a spus Parrado. „Ca o mașină de Formula 1 care lovește în plin un zid.”

Cerul s-a deschis deasupra lui. A fost împins în față cu tot cu scaunul. Apoi, „am murit fără să realizez că muream. Am ajuns într-o parte foarte întunecată – nu știu a ce – a universului?”

Avionul distrus, pasageri striviți și ultimele cuvinte ale pilotului

Ceilalți supraviețuitori ai zborului i-au explicat mai apoi lui Parrado ce s-a întâmplat. Piloții au încercat să ridice avionul deasupra unui munte pe care îl aveau în față, dar burta avionului s-a lovit de o creastă. Aripile s-au rupt. Elicea stângă a tăiat fuzelajul. Coada s-a desprins cam în zona în care Parrado ședea în avion. Resturile fuzelajului s-au rostogolit pe munte cu o viteză teribilă.

Când s-a oprit, scaunele au fost aruncate în față unele peste celelalte zdrobind o parte dintre pasageri. Cei care au putut s-au pus imediat în mișcare pentru a-i ajuta pe ceilalți.

Perez, căpitanul echipei, a preluat inițiativa. Gustavo Zerbino și Canessa, ambii studenți la medicină, au făcut tot ce au putut pentru a-i salva pe cei răniți.

Pilotul era blocat în cabina distrusă. Înainte de a muri, acesta le-a zis că trecuseră de Curico, ceea ce însemna că ar fi trebuit să se afle la limita vestică a Anzilor.

Din cele 45 de persoane aflate la bord, 33 au supraviețuit prima noapte – 32 dintre ei s-au înghesuit împreună. Cu toții credeau că Parrado murise, ceea ce se pare că a fost o binecuvântare pentru Parrado.

„M-au lăsat în zăpadă. Nu mi-au dat apă. Nu m-au hidratat.” Neurologii i-au spus mai apoi că frigul și deshidratarea au făcut ca rana pe care o avea la cap să nu se umfle și să îl omoare. Până la urmă, unul dintre prietenii lui a văzut că Parrado este încă în viață și l-au adus în interiorul fuzelajului cu restul grupului.

Au urmat multe zile și nopți de chin în care jumătate dintre supraviețuitorii impactului au murit. Într-un final, au fost nevoiți să mănânce carnea de pe cadavrele celor care și-au pierdut deja viața. Au auzit apoi la radio, în ziua a 11-a, că s-a decis încheierea misiunii de căutare și salvare. Vestea aceasta le-a confirmat faptul că supraviețuirea lor va depinde numai de ei.

Loviți de avalanșă. Ultima șansă de a scăpa din capcana munților

La două săptămâni după accident, au fost loviți de o avalanșă. Parrado a rămas îngropat în zăpadă timp de 30 de minute. „Nu puteam să mă mișc. Eram sub resturi, dar nu puteam să respir.”

În acea noapte, din cele 27 de persoane rămase în viață, 8 au murit. Au scăpat de sub zăpadă abia după patru zile, când viscolul s-a oprit.

În ziua 61 de la accident, Parrado, Canessa și prietenul lor Antonio „Tintin” Vizintin au părăsit locul accidentului în căutarea civilizației.

Ei credeau că muntele pe care îl aveau în față avea să le ia 14 ore să îl urce – în final, le-a trebuit trei zile. În prima noapte, a fost atât de frig încât sticla cu apă s-a spart. Parrado a ajuns primul la vârf, dar acolo a realizat că pilotul făcuse încă o greșeală.

„Am crezut că eram la 5 kilometri depărtare [de Chile]; [de fapt,] mai aveam 80.” Au continuat însă drumul – fără Vizintin, care s-a întors la ceilalți supraviețuitori. Dacă se întorceau cu toții la locul accidentului, nu aveau nicio șansă să se salveze.

Parrado și Canessa au traversat 60 de kilometri în 10 zile până când au dat în sfârșit de civilizație. Parrado crede că ar mai fi putut rezista o singură zi. „Roberto era foarte slăbit. A dat tot ce a putut.”

Parrado s-a revăzut cu tatăl lui și sora mai mare la spital. A avut destulă putere încât să îl ridice în brațe pe tatăl lui, cu toate că pierduse 45 de kilograme în greutate din cele 100 de kilograme pe care le avea înainte de accident.

Când s-a uitat în oglindă, nu s-a mai recunoscut. „M-am uitat la picioarele mele și nu erau decât oase – genunchi și oase.” Lui Parrado i-a luat aproape un an de zile să își revină fizic. Dar, el spune că nu a suferit nicio traumă, nu a fost afectat de sentimentul de vinovăție și nu a fost la psihiatru.

„Am supraviețuit ceva ce este imposibil de supraviețuit. Putem să îl învățăm lucruri pe psihiatru despre care nici el nu știe”, a glumit Parrado.

„147 de persoane sunt acum în viață pentru că noi ne-am întors”

Pentru el, această întâmplare incredibilă nu îi definește viața. Viața lui de după este ceea ce contează. Are o soție, Veronique, două fiice și patru nepoți. Este aproape de pensionare: „Încă lucrez, dar am coborât trenul de aterizare al avionului.”

În fiecare an, pe 22 decembrie, Parrado și „frații lui din munți” se adună pentru a aniversa ziua când s-au salvat de la moarte; uneori, li se alătură și rudele lor. Este ziua lor comună – ziua în care au renăscut. „Am făcut o fotografie cu 147 de persoane care sunt în viață pentru că noi ne-am întors. Așa că asta este o poveste despre viață. Și sărbătorim amintirea prietenilor și membrilor familiilor noastre care nu s-au mai întors.”

Parrado a vizitat locul accidentul de 12 ori. Nu este o călătorie ușoară: două zile și jumătate călare, urmate de o urcare de 70 de kilometri pe drumuri de pământ.

Parrado nu este o persoană sentimentală și nu s-ar mai fi întors deloc dacă asta nu ar fi fost dorința tatălui său. „S-a întors, înainte să moară, de 18 ori la rând – 18! - să depună flori la mormântul dragii sale soții și fiice și pentru prietenii mei.”

În prima lor călătorie la locul accidentului, tatăl lui Parrado a adus cu el ursulețul cu care Susy dormea în fiecare noapte. „Am zis: 'Tată, de ce faci asta în fiecare an?' El mi-a spus: 'Oamenii se duc la cimitir să depună flori la mormântul celor dragi – singura diferență este că cimitirul meu este foarte departe.'”

Tatăl lui a murit în 2008, la vârsta de 92 de ani. A lăsat în urmă un mesaj prin care l-a rugat pe Parrado să îi ducă cenușa la locul accidentului, acolo unde rămășițele lui au fost îngropate alături de cele ale soției și fiicei lui în umbra muntelui Seler, denumit astfel de Parrado în onoarea tatălui său.

Editor : Raul Nețoiu