Maşinile Fiat, echipa de fotbal Juventus şi giulgiul sunt simbolurile care ne vin în minte atunci când vorbim de Torino - un oraş situat în nord-vestul Italiei şi locuit de aproape două milioane de oameni, între care şi vreo 60.000 de români. Un oraş industrial în care, la un moment dat, industria nu a mai ţinut pasul cu nevoile oamenilor şi schimbările tehnologice. Aşa se face că la începutul anilor '90 Torino era considerat un oraş fără viitor. Astăzi, însă, e un punct important pe harta turistică şi economică a Europei.
O bună perioadă de timp, compania Fiat a fost sinonimă cu dezvoltarea economică a oraşului Torino, unde şi-a stabilit cartierul general încă de la înfiinţare, în 1899. La sfârşit de secol XX, însă, oraşul avea nevoie de modernizare, pentru a depăşi faza industrială şi a se adapta noilor tehnologii şi inovaţii urbane. Oamenii îşi doreau mai mult decât un loc de muncă. Îşi doreau un oraş prosper de care să se bucure şi cu care să se laude.
Schimbarea a venit odată cu Valentino Castellani şi Sergio Chiamparino, primarii care au condus oraşul între 1993 şi 2011. Castellani a fost, de altfel, primul edil ales în Torino. Până în 1993, primarul era numit pe linie de partid. Puşi în funcţie direct de torinezi şi nu pe considerente politice, Castellani şi succesorul său au ales să-i reprezinte în primul rând pe oameni, şi nu interesele de partid. Şi au avut înţelepciunea să diversifice sectorul economic şi să atragă investiţii în domenii noi, în condiţiile în care Fiat traversa o perioadă de criză.
„Oraşul se confrunta cu o provocare uriaşă: criza industrială, care nu îi afecta doar pe torinezi. Dar Torino era un punct foarte nevralgic. Şi oamenii au înţeles că, pentru a face faţă acestei provocări, erau nevoiţi să depăşească orice obstacol”, spune Sergio Chiamparino, primar în Torino în perioada 2001-2011.
Strategia de dezvoltare a oraşului a fost una pe termen lung, începută de Castellani şi continuată de Chiamparino. Fondurile europene au jucat un rol important şi cei doi primari au ştiut cum să le folosească.
Aşa a început schimbarea la faţă a oraşului Torino. Mai întâi au fost reabilitate zonele industriale deja moarte. Au fost alocaţi bani pentu infrastructură şi investitorii au început să apară şi să-şi deschidă afaceri pe un teren fertil din punct de vedere economic. Folosindu-se de experienţa industriei auto, Torino a devenit un centru de inovaţie în design industrial. S-a investit şi în cercetare, educaţie şi în promovarea culturii, iar primarul Sergio Chiamparino s-a preocupat de protejarea mediulu, dar şi de estetica oraşului. A curăţat zonele de la marginea localităţii, îngropate în mizeria unor taberele ridicate ilegal, şi a construit parcuri şi locuri de recreere în aer liber. Nu în ultimul rând, s-a lucrat la imagine şi reputaţie. Numărul turiştilor străini a crescut după ce oraşul a început să găzduiască evenimente internaţionale şi tot mai multe muzee şi-au deschis porţile.
Câştigarea competiţiei pentru organizarea Jocurilor Olimpice de Iarnă din februarie 2006 a fost marea provocare şi, în acelaşi timp, marea oportunitate pentru ca noul Torino să fie cunoscut în lume. Necesarul pentru Olimpiadă a însemnat infrastructură, noi sisteme de transport, spaţii de cazare şi servicii de calitate. Toate au fost făcute pentru buna desfăşurare a competiţiei sportive şi, după, au rămas torinezilor. În fostul sat olimpic s-au mutat peste cinci sute de familii care se aflau pe listele de aşteptare pentru o locuinţă socială. Cât despre promovare, Sergio Chiamparino spune că efectele se văd şi acum, după zece ani: „Torino a făcut un salt calitativ de vizibilitate, de atractivitate internaţională în domeniul turismului, ale cărui rezultate se văd şi astăzi”.
Astăzi, Torino nu mai e doar un oraş industrial. E şi o destinaţie de vacanţă, cu peste patru milioane de turişti anual.
Mulţi oameni se gândesc la Torino şi îl asociază cu industria auto, cu Fiat, cu fabrici. Se gândesc ca la un oraş industrial. Dar uită că esenţa este acest minunat oraş baroc, conservat aproape perfect.